Cui prodest?

9 septembrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Agitaţie în învăţămînt. Salariile profesorilor, pe de o parte, revizuirea Legii educaţiei – a cîta oară? –, pe de cealaltă parte.

Îmi amintesc de un articol al meu publicat în aprilie 2009, în

pe tema zelului legiferant şi a rezultatelor acestuia. Descopăr că nu şi-a pierdut deloc actualitatea. Iată-l. 

În societatea românească – fie că e vorba despre clasa politică, despre întreprinzători, bugetari sau simpli cetăţeni cu sau fără acoperiş deasupra capului – există un larg consens în următoarele două probleme: 

1. Educaţia este extrem de importantă

şi 

2. Educaţia nu foloseşte la nimic. 

Nu glumesc. M-aş bucura să pot glumi. Ceea ce spun nu reiese doar din sondajele de opinie care arată că:

1. Majoritatea respondenţilor – români – sînt ferm decişi să-şi dea copiii la facultate şi totodată

2. Majoritatea respondenţilor – la fel de români – sînt tot atît de convinşi că învăţătura n-aduce bani (mai fin spus: nu are nici un rol în carieră),  ci şi din viaţa noastră de zi cu zi, care produce neîncetat situaţii, atitudini, decizii dintre cele mai bizare. 

De unde să încep? De sus, din universitate? De jos, din grădiniţă? Încep de sus, pentru că acolo, întîmplător, mă doare cel mai tare. Se zice, în tot cuprinsul lumii, că misiunea de căpătîi a universităţilor nu este de a reproduce, ci de a produce cunoaştere. Frumos lucru! Şi, dacă te uiţi puţin în largul lumii, vezi că, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, chiar aşa şi este. Hai să vedem acum cum stăm cu misiunea de cercetare a comunităţii academice româneşti. De cîţiva ani încoace, cercetarea universitară a trecut de la capitolul „sarcini de plan“ la „licitaţii de proiecte“. Competiţie, adică, aşa încît cei capabili, care pot, prin munca lor, aduce beneficii notabile în cîmpul adevărului şi al aplicaţiilor tehnologice, să fie răsplătiţi cum se cuvine. Rezultatul? Ştiu nenumăraţi colegi – aş face o listă cît să umplu paginile revistei – care spun că, după ce ai muncit cîteva săptămîni bune ca să faci dosarul de aplicaţie pentru un grant ştiinţific, cel mai rău lucru care ţi se poate întîmpla nu e să pierzi competiţia, ci s-o cîştigi. Pentru că abia atunci începe cu adevărat coşmarul. Mă opresc la un singur exemplu. Celor care aveau contracte de cercetare, aprobate şi parafate de Ministerul Educaţiei, în derulare în 2008, li s-a spus subit că a doua jumătate a anului nu mai poate să fie finanţată. De ce? Cum? Nici un răspuns. Ce facem cu cheltuielile deja angajate? – la mine la facultate, de pildă, urma să se desfăşoare o conferinţă internaţională de mari proporţii, participările fuseseră deja confirmate ş.cl. Nu-i nimic, vine replica, le spuneţi să rămînă acasă, ce le trebuie Bucureştiul? În final, s-a găsit şi soluţia providenţială: păi, să lungească directorii de grant-uri un pic etapa în scripte, cît să calce în 2009, alt an bugetar, mă-nţelegi, om trăi, om vedea, pînă atunci pune Universitatea banii, dup-aia Guvernul se mai gîndeşte dacă-i dă sau nu îndărăt. Asta, în 2008, cînd nu se descoperise nici măcar cuvîntul „criză“, darămite să fi călcat criza însăşi prin România. Dar Guvernul de anţărţ avea şi el problemele lui, oricîtă creştere economică trîmbiţa pe toate posturile, era an electoral şi remuneraţia, după buget, cam mică… De unde să iei, cînd trebuie să dai altora mai mulţi şi mai în nevoie? Păi, de unde nu e nevoie. Şi cercetarea, cu toate declaraţiile sforăitoare ale premierului de atunci, cum că ar fi printre cele mai prioritare priorităţi, concura cu brio la categoria inutilităţi perdante. Apoi, a venit criza. Universităţile au aflat că ar face bine să uite de banii avansaţi în contul contractelor semnate de Minister, iar cercetătorii s-au trezit că, în urma artificiului contabil pe care trebuiseră să-l accepte în anul precedent, se pot considera fericiţi dacă nu sînt scoşi datori pe 2009. Ce se întîmplă cu munca depusă din 2007 încoace? Cum va mai putea fi ea finalizată? Ridicări din umeri, mirări iritate: nu e clar că e vorba despre solidaritate? Foarte bine, subscriu, dar aş vrea să ştiu un lucru: cu cine ar trebui să fim solidari? 

Dar să lăsăm cercetarea. Chiar şi pentru ultraminoritarii care cred că ea are un rost, cercetarea are de-a face, în mod evident, cu viitorul, ceea ce înseamnă un lux neîngăduit într-o ţară incapabilă să-şi rezolve măcar prezentul. Să venim la învăţămînt. 

Bologna: un frumos oraş din Italia, găzduind una dintre cele mai vechi universităţi europene. Accidental, locul în care s-a semnat, în 1999, primul acord important privind învăţămîntul superior din UE. Cam la jumătate de deceniu de la semnarea acordului, România îşi aminteşte, peste noapte, că are nişte obligaţii de îndeplinit. De atunci, „Bologna“ a devenit, treptat, unul dintre cele mai detestate cuvinte în comunitatea academică autohtonă – dar şi, trebuie spus, de dragul adevărului, pe alte plaiuri europene, de unde se vede că românitatea nu e chiar aşa de singulară cum se crede. Bologna: licenţă mai scurtă pentru profesiunile cu calificare la locul de muncă, master mai lung pentru cei care vor lucra în domenii specializate, doctorat ca premisă pentru cercetare şi carieră academică sau pentru profesii de nişă. Un model controversat, ca orice reaşezare a educaţiei în raport cu beneficiarii ei: indivizii şi societatea. Mie însă mi se pare că reuşita sau eşecul întregii tevaturi stîrnite de frumosul oraş italian stă în buna articulare a celor trei cicluri. Or, pe teren valah, şansele de succes sînt foarte precare. Făcută pe bucăţi, ca n reforme educaţionale de pînă acum, cu o velocitate isteroidă, restructurarea Bologna s-a luat întîi la trîntă cu licenţa, astfel încît mai toate facultăţile s-au repezit să găsească soluţii cît mai inventive de a înghesui patru ani de studiu în numai trei, apoi a sărit brusc la doctorat, lăsînd, pînă în ziua de azi, în incertitudine segmentul central, miezul întregii poveşti: masteratul. Incertitudine, spun? Scuze, am avut parte de o sumedenie de certitudini în ultimul timp în organizarea programelor de master – din păcate, toate nefaste. Acum nişte ani, s-a redus la jumătate finanţarea masteratelor. De ce? Pentru că, aşa cum spuneam, tot nu contează. Master? Moft! Invenţii americăneşti! Om fi semnat noi ce-am semnat la Bologna, dar asta era aşa… pentru UE… La un moment dat ne-am trezit că Ministerul finanţează doar locuri pentru absolvenţii de licenţă de trei ani. Ce pot face aceia care şi-au luat licenţa mai demult? Ducă-se pe pustii, trebuia să se grăbească, nu stăm noi după ei, să plătească dacă nu s-au hotărît la timp! De mai mulţi ani aud diverşi miniştri ai Educaţiei spunînd, pe rînd, că se va legifera un spor salarial – 5%? 10%? – pentru cei cu diplomă de master, măcar în sectorul bugetar – ca un semn că, în ochii oficialităţilor, specializarea ar fi şi ea bună la ceva, crează cine-o vrea ce-o vrea. Dar, de fiecare dată, se găseşte un ministru de Finanţe, în Guvernul cu pricina, care să zică: educaţie? Iar dăm banii pe prostii?

Să mai continui? Mă trage zeţarul de mînecă, că mi-am depăşit de mult spaţiul cuvenit. Morala? Educaţia merge ca pe roate: cînd e bine, e rău; cînd e rău, e şi mai rău. Aşa-i trebuie, dacă oricum nu e bună de nimic!  

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur. 

Mai multe