Cui i-e frică de intimitate?
Cine e familiarizat puțin cu mecanismele funcționării fricii, poate din studiile lui Brené Brown sau chiar din unele abordări autohtone ale schemei pe care aceasta se articulează, cum sînt cele ale Andreei Săvulescu, știe că aceasta, frica, este atît de perfidă încît destucturează practic universul interior și exterior al individului, adesea fără ca el să își dea seama ce-l aduce la disoluție.
Frica de intimitate este una dintre cele mai ticăloase, ca să spun așa. Pentru că ea îl afectează și pe subiect, dar și pe partenerul său, subminînd de fapt buna funcționare a relației dintre aceștia. Imaginați-vă: subiectul, cel care suferă de sindromul fricii de intimitate, sabotează sistematic toate încercările partenerului de a avea o relație funcțională, normală, și o face chiar fără să-și dea seama. Cum se întîmplă asta? Pentru că pare paradoxal, deși afirmă că dorește să construiască, cel atacat de sindrom nu face decît să distrugă constant. Frica de intimitate, dobîndită probabil de pe urma unor relații anterioare disfuncționale, îl determină pe subiect să își ascundă această vulnerabilitate în spatele unor măști și, chiar dacă joacă rolul onestității, acesta caută mereu să-și învinovățească partenerul, să-i găsească lui vulnerabilități, să-l minimalizeze, să-l respingă, încercînd să-l determine să se convingă că el, partenerul, este cel care are o problemă cu intimitatea. Printr-un mecanism invers, așadar, cel care are teamă de intimitate îl determină, încet-încet, pe partenerul său să creadă că el are problema respectivă, moment în care inițiatorul mecanismului nu se mai simte vinovat, iar de conflictul (și chiar ruptura) dintre cei doi devine vinovat partenerul, care poate ajunge să creadă asta și să devină, la rîndul său, un individ afectat de același sindrom. Frica primului devine devastatoare pentru partenerul său.
În termeni ai normalității, intimitatea ar trebui să fie spațiul securizant, în care să aibă loc acceptarea, iubirea, sinceritatea, respectul. În acest spațiu securizant, totul ar trebui să se poată spune și manifesta fără teama de respingere, de judecare, de pedeapsă: gîndurile, defectele, imperfecțiunile. E garanția unei creșteri și dezvoltări în parteneriat, în care ajustările duc la evoluție tocmai pentru că subminarea nu are loc. Ei bine, e limpede că frica de intimitate, prin mecanismul pe care am încercat să îl descriu mai sus, este exact dușmanul evoluției în parteneriat. Cum poate fi ea, însă, depășită, învinsă, vindecată? Fără să fiu specialist, tot din ce am citit doar, calea e conștientizarea de către cel care o are și apoi lupta lui însuși cu ea. Din momentul conștientizării ei, drumul abia începe, dar sînt premise reale pentru a fi o cale spre reușită.
Vă întrebați, desigur, ce legătură are această poveste despre sănătatea cuplului, despre sănătatea relațională, de fapt (pentru că schema funcționează, cred eu, și în alte tipuri de relații interumane), cu educația, cu școala.
Mai întîi, aș reveni la o întrebare pe care o formulam într-un articol anterior, cel cu metoda Kominsky, privitor la elevii care par că se împotrivesc oricărei intervenții educaționale a profesorului. În unele comentarii la articol, dar și în altele, de la alte articole, am primit și observația că sînt unii care pur și simplu nu pot fi „salvați”, că au, cu alte cuvinte, un fond iremediabil tarat, defect. Dar dacă, de fapt, măcar o parte dintre aceștia s-ar putea încadra în tiparul pe care l-am descris mai sus, fiind pe poziția celui ce suferă de sindromul fricii de intimitate? Dacă, de fapt, frica de a intra în contact coerent și bun cu profesorul și, în sens mai larg, cu lumea îi face să fie pe poziția celor care subminează orice acțiune pozitivă care vine dinspre școală și dinspre societate? În cazul acestor elevi, de la care e mai puțin probabil să vină conștientizarea și lupta cu ei înșiși, căci sînt încă prea tineri, acțiunea trebuie să vină dinspre profesor, mă gîndesc. Dacă profesorul se lasă înșelat de prejudecăți, devine și el victimă, asemeni partenerului pe care îl subminează cel afectat de sindromul fricii de intimitate. În clipa în care profesorul afirmă că există elevi irecuperabili, el este deja infectat, la rîndul lui.
Dar la ce voiam, de fapt, să ajung este o perspectivă mai de ansamblu, sistemică. Schema pe care am descris-o în relația dintre doi parteneri sau, intuitiv și mai schematic, în relația profesor-elev, cred că poate fi aplicată la nivel macro. Este o idee care mi-a venit în urma deselor întrebări pe care mi le-am pus despre motivele care au dus în timp la erodarea imaginii și a statutului profesorilor, ca breaslă, și a învățămîntului, ca sistem educațional.
Îmi povestește fratele meu scene trăite zilele trecute în aeroport, cînd venea din Anglia, unde s-a stabilit de cîțiva ani. O întîrziere neprevăzută a făcut ca pasagerii să aibă de așteptat cîteva ore în aeroport, prilej cu care mulți pasageri români și-au dat în petic. Un exemplu mi-a rămas în minte, al unui pasager care și-a pus muzică la boxă și a dat-o la maximum, iar la intervenția politicoasă a stewardesei a reacționat arțăgos, cu ton agresiv și ridicat, acceptînd cu greu să renunțe la deranjarea celorlalți pasageri. Am văzut în el produsul mult aplaudatei educații din perioada comunistă, cînd „se făcea școală”, căci omul avea cam vîrsta mea, dar și al anilor de după Revoluție. Am înțeles frica lui, care se manifestă prin violență la adresa celorlalți, ca respingere a lor. În fond, ce altceva este o violentare a normelor (deci a normalității) decît o frică de a pactiza cu ele, de a te împrieteni cu ele și de a crește alături de ceilalți?
Iar în plan sistemic văd același mecanism, fundamentat pe o frică, dacă vreți, o frică de un fel de intimitate. Societatea s-a polarizat de-a lungul timpului, breasla profesorilor fiind o parte, iar societatea, cu presa și cu toți cei care au contribuit la discreditarea imaginii învățămîntului, fiind cealaltă parte. Această parte suferă de frica de intimitate. Pentru că ea însăși este afectată de temeri, de insecurități și pentru că se teme de parteneriatul sănătos, subminează permanent partenerul, oricît ar încerca acesta să vină pozitiv în întîmpinarea lui. Învățămîntul e prost, e lipsit de calitate, profesorii sînt slabi, muncesc puțin, consumă prea mult. E un discurs care subminează parteneriatul. Oricît încearcă partenerul (profesorii și, în sens mai larg, învățămîntul ca sistem) să găsească buna comunicare, intimitatea securizantă. Ce e de făcut? În cuplu, unde sînt doar doi, pare mai simplu.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.