Cu politicienii la bîlci

5 ianuarie 2006   PE CE LUME TRĂIM

De-abia apucasem să diger surpriza provocată de vizita oficială a Condoleezzei Rice la Bucureşti, cînd un coleg m-a întrebat, bulversat, de ce la aeroport a întîmpinat-o binecunoscuta gimnastă Nadia Comăneci. M-am grăbit să mă ruşinez, să mă bîlbîi şi să debitez obişnuitele explicaţii cu privire la necunoaşterea protocolului oficial de către români. Mare mi-a fost mirarea cînd am ajuns la sursa informaţiei despre vizita în România, un articol apărut în New York Times pe 5 decembrie 2005 şi intitulat "The Man behind the Secretary of State's Rock Star Image" ("Omul din spatele imaginii de star rock a secretarului de stat"). Omul cu pricina este Jim Wilkinson, senior staff aide, care printre altele îndeplineşte şi funcţia de consilier de imagine pentru doamna secretar. Aparent, Nadia Comăneci este doar unul dintre întîmpinătorii neconvenţionali pe care dl Wilkinson i-a scos din joben la diversele vizite ale lui Condi. Sînt citate două exemple recente, şi anume Kîrgîzstan, unde prima persoană ce i-a urat bun venit a fost un... îmblînzitor de vulturi, care şi-a îndemnat elevul înaripat să se cocoaţe pe braţul oficialului american, şi Japonia, unde dna Rice s-a lăsat îmbrăţişată călduros şi expansiv de un vestit luptător de sumo. Iniţiativa este menită să creeze o imagine accesibilă a secretarului de stat şi să stîrnească interesul oamenilor de rînd pentru evenimente politice care altfel ar fi anoste. Din cele citite în prestigiosul ziar reiese că politicienii nu trebuie să se mai impună sau să genereze respect faţă de electorat, ci să distreze, să amuze şi să scoată populaţia din plictis şi rutină. Dacă ar fi fost vorba numai de giumbuşlucurile electorale din România sau de gafele oficialilor autohtoni, aş fi blamat ca de obicei patria mamă şi mi-aş fi văzut de treabă. Dar este destul de clar că asistăm la un fenomen generalizat şi care de fapt durează de ceva vreme. Cei care au urmărit discursuri televizate ale actualului preşedinte al Statelor Unite s-au gîndit poate că acesta şi-a petrecut timpul liber din facultate mai degrabă căscînd gura pe la meciuri de fotbal, decît activînd la Debate Society. George W. Bush are diverse ticuri verbale, se exprimă prozaic şi unde mai pui că poceşte cuvinte: de exemplu, faimosul şi deja uzatul "nucular", în loc de "nuclear". "Americanii au ales un preşedinte tîmpit" este ceea ce ne spunem mulţi în sinea noastră, palpîndu-ne ego-ul obez. Dar să nu ne pripim, lucrurile sînt puţintel mai complicate: există nenumărate înregistrări cu George W., cu ceva timp înainte ca acesta să candideze la preşedinţia Statelor Unite, şi omul care vorbeşte în interviurile şi discursurile cu pricina pare să fie altcineva. Are un accent elegant, de american educat, comentarii pertinente şi deloc banale. Acesta este adevăratul Bush, un om care, cel puţin în lumina noilor probe, nu este cu nimic mai prejos decît oricare dintre predecesorii săi. Şi atunci înţelegem stupefiaţi că, de fapt, tot ce vedem acum la televizor este un artificiu teatral, o mască publică foarte bine pusă la punct, vizîndu-l pe placidul american de rînd, şi care i-a adus jovialului texan două mandate la Casa Albă. Acum nici noua imagine a secretarului său de stat nu mai pare neobişnuită, este chiar necesar ca cei doi să pară "din acelaşi film", să apeleze la sensibilităţile aceluiaşi gen de oameni. Aşa că nu este ciudat nici faptul că, în contextul articolului care o leagă tacit pe Condoleezza de Bush, se menţionează şi posibila ei candidatură la preşedinţie. Necesitatea politicienilor de a "se vinde" bine alegătorilor-consumatori este o realitate de necontestat. După cum spunea de curînd specialistul în advertising, Jack Trout, într-un interviu pentru revista Capital, totul este o problemă de branding, trebuie să te diferenţiezi în mintea consumatorului şi să creezi un brand în jurul acestei imagini. Pentru că, din păcate, politica a ajuns să fie şi ea consumată la fel ca filmele, detergentul de rufe şi bomboanele de ciocolată: cu cît ambalajul este mai colorat, mai strălucitor şi mai ţipător, cu atît apelează mai mult la estetica noastră de coţofană şi ne trezim că subscriem fără să vrem. Iar dacă ambalajul şi imaginea nu fac ravagii, nici produsul nu are şanse pentru că nu-l va observa nimeni. Dl Trout exemplifică foarte elocvent conceptul, care se aplică, de altfel, la orice produs, vorbind despre puzderia de state al căror nume se termină în "-stan". Ţara care va renunţa prima la nume - spune dînsul - va avea mari beneficii de pe urma acestei decizii, pentru că, în sfîrşit, lumea va putea să o deosebească de celelalte. Într-o lume în care consumatorul e rege, nici un efort nu este prea mic şi nici un plan prea ridicol pentru a-ţi vinde marfa. Politicienii trebuie să fie reduşi la cel mai mic numitor comun, pentru ca poporul să se identifice cu ei. Nu este nimeni ales pentru că este mai bun, mai deştept, mai educat, mai pregătit decît majoritatea, ci pentru că se exprimă scălîmb, pentru că ochii îi sclipesc tern, pentru că poate să demonstreze că este mediocru sau chiar sub medie, pentru că este clovn. A fi lider nu mai înseamnă a excela, ci a fi la acelaşi nivel cu tot restul, ca să se poată spune: "lasă, bă, că e de-al nostru". Nici masele nu trebuie să mai facă eforturi intelectuale: dacă politica e plictisitoare, o transformăm în spectacol de varietăţi; dacă nu reuşiţi să învăţaţi pe de rost numele ţărilor, nu-i nimic, le vom înlocui cu nume de actori la modă sau echipe de fotbal, ca să vă fie mai uşor. Îmi imaginez, cu puţin umor şi multă groază, un viitor în care profesorii vor veni la cursuri costumaţi de carnaval şi vor buchisi seara manuale de advertising pentru a-şi putea momi loazele de studenţi să consume puţină ştiinţă de carte. Iar cu aşa populaţie, politicienii, dacă nu vor fi cu-adevărat analfabeţi, cel puţin se vor preface admirabil. Îmi doresc din tot sufletul să mă înşel. Sper că, la un moment dat, ne vom dezmetici şi ne vom da seama că decenţa, seriozitatea, strălucirea intelectuală şi respectul nu trebuie înlocuite cu circ, lene, mediocritate şi indolenţă. Tare mă tem însă că voi apuca ziua cînd toate aceste valori, pe care le consider fundamentale, vor zăcea, nedorite de nimeni, pe o tarabă în talcioc.

Mai multe