Cu picioarele la spinare

23 septembrie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Expresia a-și lua picioarele la spinare, bine cunoscută vorbitorilor de azi, și-a tocit expresivitatea inițială și nu mai evocă neapărat o imagine. Dacă totuși încearcă să-i găsească o motivație, vorbitorii recurg probabil la reprezentarea, nu întru totul mulțumitoare, a unei goane în care energia mișcării aduce picioarele aproape de spatele alergătorului. Cam așa vedea lucrurile, acum mai mult de un secol, Iuliu Zanne, care încerca să ofere o explicație vizuală a expresiei: „Această zicătoare s-a născut din faptul că omul care aleargă repede ține capul plecat și picioarele, în unele momente, par că se apropie de cap” (Proverbele românilor, II, 1897, p. 411).

Probabil că originea expresiei e totuși diferită, ceea ce se observă mai ales dacă încercăm să comparăm variantele în care o reprezentare vizuală a alergării e mult mai dificilă sau chiar cu totul exclusă. În proza lui Slavici, de exemplu, apar două variante ale expresiei: a-și lua picioarele pe umeri şi a-și lua picioarele în cîrcă: „Bucătarul îşi luă picioarele pe umere şi se depărtă” (Ileana cea șireată); „Ioanea și-a luat picioarele în cîrcă și mi ți-a tulit-o la sănătoasa” (Ioanea mamei). Foarte rar, prima dintre ele mai apare și în vorbirea de azi: „în cazul în care unul își ia o mașină din 2017 și intră unul cu una din 2000 în el, asigurarea își pune picioarele în cîrcă și fuge mîncînd pămîntul” (4tuning.ro). O variantă și mai veche apare la Ion Codru Drăgușanu, în Peregrinul transilvan (1865), atunci cînd autorul vorbește despre germanii care „cînd nu mai pot, își iau picioarele a umăr și-și caută patria nouă în lumea largă”. Construcția a lua picioarele a umăr este confirmată și în antologia de proverbe a lui Zanne (tot în volumul II), prin varianta a-și lua picioarele la umăr, comunicată autorului de un colaborator din Oltenia.

Exemplele de mai sus arată în primul rînd că expresia nu se referă la o goană nebună, ci la simplul fapt al părăsirii unui loc, mai exact la momentul inițial al unei plecări. În plus, spinarea, umărul și cîrca sugerează nu alergarea, ci pur și simplu luarea unui bagaj minimal, la plecarea bruscă în călătorie. Comparînd contextele de mai sus, mi se pare foarte plauzibil ca inițial expresia să fi fost una umoristică, indicînd actul plecării dintr-un loc printr-o glumă absurdă: călătorul își ia bagajul pe umăr, în cîrcă sau la spinare și dispare, în rolul bagajului apărînd, paradoxal, tocmai mijlocul natural de deplasare – picioarele. Această interpretare se potrivește foarte bine cu un alt exemplu, dintr-o poveste populară reprodusă de Zanne (în volumul VI, 1901, p. 820), în care expresia apare în secvența finală, de evocare comică a unor acțiuni imposibile, care dezarticulează corpul: „mi-am luat picioarele la spinare și am pornit-o la nuntă cu călcîiele înainte”. Contextul  sugerează o deviere glumeață de la previzibilul semnal al plecării: mi-am luat traista în spinare...

Către această explicație ne conduce și larga sinonimie argotică a expresiilor care vizează plecarea sau alungarea, transpuse în scenariul metaforic sau metonimic al „mutării din loc a unui obiect sau a unui corp”: a-și muta hoitul, a-și mişca mobilierul, a fugi cu ursul, a plimba papucii etc. Mai există, de altfel, o expresie populară asemănătoare: a-și lua tălpășița – „a pleca repede dintr-un loc”.

O confirmare a acestei interpretări o aduce și expresia franceză pe care o cita deja Zanne ca echivalent pentru cea românească: prendre ses jambes à son cou. Expresia este introdusă de Anca Cosăceanu și Ileana Littera în categoria cognitivă a „viziunii robotice”, în care corpul omenesc este văzut ca avînd „segmente detașabile”, sensul ei literal fiind „a-și prinde sau agăța picioarele de gît” (Imaginar colectiv și expresie lingvistică: locuțiuni și expresii idiomatice franceze referitoare la părțile corpului omenesc, în Studii și cercetări lingvistice, 1990, nr. 2). Interesant e că expresia franceză a fost reinterpretată de vorbitori în același fel în care s-au petrecut lucrurile şi cu cea românească. Așa cum rezultă din diverse comentarii și explicații din Internet, sensul inițial „a-și face bagajele și a pleca” a fost înlocuit în imaginarul colectiv de ideea unei alergări rapide, care pare să apropie între ele părțile corpului.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe