Cu părinți/fără părinți
Clișeul conform căruia la fotbal și la educație se pricepe toată lumea este atît de uzat, încît evidențiază o stare de fapt cronică, ale cărei efecte, din păcate, sînt vizibile și în prezent, dar vor deveni, cîtă vreme clișeul are aplicabilitate și în ziua de azi, vor deveni așadar vizibile și în viitor. Dacă în privința fotbalului însă efectele sînt marginale în ceea ce privește calitatea vieții organismului social, în privința educației lucrurile nu stau tocmai așa.
Totuși, pornesc de la acest paralelism pentru a observa că, în privința fotbalului, chiar dacă există un dialog cu suporterii, aceștia nu au propriu-zis capacitatea de a determina modul în care se desfășoară antrenamentele sau alegerea de către antrenor a strategiei de abordare a meciurilor. În schimb, în privința educației, este tot mai incisivă pretenția unor factori nespecializați, ca să spun așa, de a influența politicile educaționale naționale.
În acest punct, fac o paranteză în care vreau să delimitez două paliere ale sistemului educațional, încercînd să o fac cît mai puțin tehnic. În linii foarte generale, putem delimita un palier al planificării procesului educațional și unul al practicii, adică al implementării. Palierul planificării ar cuprinde, spus iar foarte pe scurt, generic, stabilirea politicilor macrostructurale, începînd de la fixarea idealului educațional, a finalităților educației, pînă la stabilirea planurilor-cadru și a ofertei curriculare naționale care să fie în acord cu finalitățile și cu idealul educațional. De cealaltă parte, pe palierul practicii, al implementării, se situează actul propriu-zis educațional, furnizat la firul ierbii de profesori, sub umbrela organizatorică a instituțiilor pe care le numim școli, licee, universități etc.
Dacă admit că, în privința palierului practicii, implementarea permite și chiar necesită, în general, dialogul reglator permanent cu societatea, în speță cu părinții, cu mass-media, în ceea ce privește stabilirea politicilor naționale, macrosistemice, cred că acest dialog nu se poate lăsa bruiat de presiunea factorilor subiectivi nespecializați.
La noi s-a ajuns într-un punct în care, în privința unor strategii macrosistemice, părinții au pretenția de a decide măsura necesității acestora, ceea ce mi se pare impropriu și periculos. Ca orice domeniu, și educația beneficiază de munca unor specialiști, și aici nu mă refer la factori decizionali de tip funcționăresc, directori, inspectori școlari sau diverși funcționari din minister, ci la specialiști în științele educației și psihologi, care lucrează în instituții și comisii specializate și care validează prin studii necesitatea abordării unor strategii naționale educaționale. Așa cum nu se cere acordul părinților cu privire la obligativitatea școlarizării elevilor, nici în privința asumării unor alegeri curriculare nu cred că aceștia trebuie să își exprime acordul sau dezacordul. Nu se cere acordul pentru studiul matematicii sau al limbii și literaturii române; în mod similar, cînd vine vorba despre o nevoie educațională receptată ca fiind stringentă, nu cred că acordul părinților este de solicitat. Părinții au, de foarte multe ori, o perspectivă retrogradă, mentalități formate sub semnul temerilor sau al rușinii, needucați ei înșiși în anumite privințe, deci incapabili să înțeleagă nevoile copiilor lor, dintr-o perspectivă a prezentului sau a viitorului care să-i favorizeze pe propriii lor copii.
Discuțiile recente despre educația sexuală în școală sînt, desigur, cele care mi-au generat considerațiile de mai sus. Mi se pare că sîntem întristător de medievali în viziune, mulți dintre noi, părinții. Crescuți sub semnul tăcerii și al rușinii în privința abordării educației sexuale, avem acum pretenția de a ne da acordul cu privire la educarea copiilor noștri, aducînd pretextul absurd al pierderii inocenței ca argument, ba chiar, așa cum se ridică unele voci ultraradicale, presupunând că o astfel de educație va face ca țărișoara noastră să se transforme în Sodoma sau Gomora. Aceste rușini și frici de noi înșine ca ființe umane complete dau măsura scăderii noastre de fapt în raport cu noi înșine. Nu e o alegere să te naști cu sexualitate, cu sex, cu fiziologie și cu tensiune hormonală. Însă a nu ți le cunoaște, a ți le refula sau a te rușina de ele este calea sigură spre o viață cu șanse la frustrare sau, în cazuri mai nefericite, cu șanse la dezvoltarea unor patologii.
Ne indignăm cînd auzim despre violențe cu fond sexual, despre abuzuri, despre manipulări, fără să ne întrebăm dacă nu cumva sînt și rodul unei educații deficitare sau lipsă. E lipsă de educație a celor ce resping sau impun acord pentru educație în această dimensiune a umanului, concretizată în neputința de a înțelege că nu este vorba despre a face sex, despre a cultiva promiscuitatea, ci din contra, despre a te cunoaște pe tine, despre a te cunoaște și prin celălalt, și că nu este o problemă doar de fiziologie, ci și de psihologie și de igienă personală și socială. Puritanismul impus în această privință e o frînă în privința formării unor tineri cu șanse mai mari de a fi autonomi și, în cele din urmă, fericiți, în dezacord cu idealul național formulat prin lege: „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sînt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală”.
În fond, e o problemă de etică. Educația sexuală e subsumabilă unei educații morale, dar nu puritane, care să permită o situare în propria viață și în viața cetății de pe o poziție autonomă, nu a uneia condiționate de temeri, de frici, de frustrări. Ca părinți, deși știu că retorica potrivnică e vocală și impermeabilă la argumente, cei ce contestă aceste necesități ar trebui să se uite cu onestitate la ei înșiși, la ce nu merge în viața lor și la ce nu-i mulțumește real, nu la constructele prin care-și filtrează aceste resentimente, și să se întrebe dacă nu vor, totuși, pentru copiii lor, o altă situare, mai verticală, în propria lor viață.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.