Cu fața la vedere

22 mai 2014   PE CE LUME TRĂIM

Dezbaterea cu privire la interdicţia vălului islamic din Franţa, Germania, Danemarca sau Italia a generat reacţii paradoxale. În Franţa, femeilor originare din ţări cu tradiţie islamică le este interzis să-şi acopere faţa în şcoli şi universităţi, iar interdicţia vălului ar putea fi extinsă pentru toate spaţiile publice. Stat secular? Sigur că da. Dar dezbaterea e mult mai subtilă. În ţara lui mai 1968 şi a lui „il est interdit d’interdire“, era şi normal ca legea să stîrnească alte controverse. Pe de o parte, sînt cei care consideră că islamul e o religie şi o ideologie ale cărei principii antidemocratice sînt periculoase pentru societate. Pe de altă parte, sînt cei care cred că purtarea vălului islamic e un mod de afirmare a identităţii culturale, şi că o asemenea interdicţie ar fi, din principiu, antidemocratică. Democraţia e prea tolerantă cu inamicii potenţiali – spun unii. Intoleranţa e moartea democraţiei – răspund ceilalţi. Cum rezolvăm problema?

În Germania – ţara din Europa occidentală cu cea mai numeroasă comunitate de musulmani – dezbaterile despre o posibilă interdicţie a voalului islamic au produs o reacţie neaşteptată în rîndul tinerilor. Scriam aici, acum trei ani, că vălul a ajuns un accesoriu trendy printre adolescente. În licee şi universităţi, nemţoaice sadea începuseră să poarte voal, cot la cot cu turcoaicele. Gestul s-ar fi putut interpreta ca un semn de solidaritate, cu o manifestare a simpatiei prin imitaţia unui cod vestimentar. Dar, de fapt, nu spiritul democratic a transformat vălul într-un obiect cool. Ci atracţia adolescentină pentru ceea ce este – sau ar putea fi – interzis. Vălul e o formă de afirmare a libertăţii şi a independenţei: în raport cu statul care îl interzice, în raport cu celelalte femei, care sînt comme il faut (adică poartă blugi sau fustă şi se machiază), în raport cu sexul opus etc. Dacă în cultura islamică vălul e un semn al supunerii şi al obedienţei, el devine, odată translatat în cultura occidentală, un semn al diferenţei.

Germania este ţara occidentală unde despărţirea dintre şcoală şi religie e cea mai puţin evidentă. Iar interdicţiile sînt greu de impus, de vreme ce nu există o legislaţie unitară. Universităţile şi şcolile au dreptul să decidă singure asupra interzicerii sau nu a vălului islamic sau asupra afişării simbolurilor religioase. Fiecare comunitate, fiecare instituţie procedează altfel. Recent, o studentă musulmană din Giessen a fost înştiinţată că nu are dreptul să poarte burka (veşmînt care îmbracă întregul corp, lăsînd doar ochii neacoperiţi) în sălile de curs. Motivul interdicţiei, aşa cum a fost explicat de conducerea universităţii, nu avea nimic de-a face cu religia; studentei i s-a transmis că burka e „incompatibilă cu discursul ştiinţific interactiv“. O altă femeie musulmană care obişnuia să poarte văl la serviciu (lucra într-o companie privată) a fost concediată. După mai bine de un an, fosta angajată a cîştigat procesul împotriva patronului, invocînd că a fost discriminată. Firma a trebuit s-o angajeze din nou şi să-i plătească daune – dar i-a găsit un post în care nu lucra direct cu publicul. O angajată care poartă văl nu poate comunica eficient cu clienţii şi este, prin urmare, inutilă – au explicat angajatorii.

În serviciul public, unde angajaţilor le este impus, prin lege, un comportament „neutru din punct de vedere politic şi religios“, burka şi vălul sînt, evident, interzise. Dar cum poate o femeie să predea la o şcoală publică educaţie islamică, dacă îi e interzis să poarte văl? – iată o excepţie care testează limitele toleranţei în ambele tabere.

Una peste alta, nici în Germania, nici în Franţa nu există vreun fenomen de masă legat de portul vălului sau interdicţia lui. Însă în ambele ţări apar, din cînd în cînd, cazuri care fac societatea să vibreze. Cum cei care solicită interdicţia vălului şi cei susţin portul tradiţional sînt, în egală măsură, vehemenţi, e greu să se ajungă la un compromis rezonabil. Uneori, mă întreb însă dacă nu cumva s-a mers prea departe cu aceste revendicări; mai precis, dacă nu cumva imperativul secular n-a devenit între timp el însuşi o religie. Atunci cînd susţin cu atîta vehemenţă interdicţia afişării însemnelor religioase, ateii, agnosticii etc. devin fundamentalişti. 

Mai multe