Cu aleasă…

29 octombrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Am o propunere şi mai modestă. Propun reabilitarea unui gen paraliterar pe nedrept căzut în dizgraţie. Vă amintiţi cum începe

? Nu cu prezentarea protagonistului, nici cu un preambul versificat, nici măcar cu un amplu prolog. Începe aşa: „Ducelui de Bejar…“ şi continuă, într-o primă instanţă, cu enumerarea titlurilor acestui personaj, bogat, nu numai la suflet, ci şi la pungă şi la blazon. Pe o filă întreagă, Miguel de Cervantes Saavedra îl conjură pe „principele înclinat a fi protectorul artelor frumoase“ să ia sub aripa lui ocrotitoare „puţina însemnătate a acestei atît de umile slujbe“: scrierea şi publicarea romanului său. 

Modernitatea a şters cu buretele somptuoasa retorică a unor astfel de dedicaţii. Ele au devenit adesea mai scurte şi mai terne chiar şi decît o adresă poştală. Iau la întîmplare din bibliotecă: „Cartea aceasta se dedică lui Frederick Cooper Llosa, Miguel Cruchaga Belaunde, Luis Miró Quesada Garland şi Fernando de Szyszlo, alături de care a început totul, precum şi prietenelor şi prietenilor din Mişcarea pentru Libertate“ (Mario Vargas Llosa,

); sau: „Lui Haris şi Farah,

a ochilor mei, şi tuturor femeilor din Afganistan“ (Khaled Husseini,

; sau: „Tatianei“ (Evgheni Vodolazkin,

). În plus, după cum se vede, nu mai sînt cei de departe, de sus, destinatarii, ci cei de jos şi cei apropiaţi. 

Asta nu înseamnă că dedicaţiile către mai-marii zilei, cei ce cu tăria braţului lor împart puterea, banii şi chiar faima, au pierit cu totul. Numai că ele au fost sustrase luminii tiparului şi transferate către peniţa autorului, spre a fi aşternute pe prima filă a cîte unui volum încredinţat cu dedicaţie. Ignobilă cecitate, să confunzi opul cu topul de hîrtie tipărită! 

Propun deci readucerea la lumină a dedicaţiei, străvechi şi nobil gen paraliterar. Iar condiţii mai propice pentru o atare reabilitare nu găsesc altundeva decît în Prima Carte a naţiei, borgesiana Carte a Cărţilor,

Căci, precum bine se ştie, ai carte, ai parte. 

Propun aşadar ca, în plus faţă de nota de fundamentare ce însoţeşte orice act normativ, să fie inserată şi o mai scurtă sau mai lungă adresare către cei care au patronat truda şi migala legiferării.

De pildă, pentru legea care conferea dreptul de renunţare la titlul de doctor (că tot am vorbit atîta despre chestiunea asta în ultima vreme): „Se dedică celui care, prin neobosita-i iscusinţă, a ştiut să cîrmească corabia guvernării peste talazurile vrăjmaşe ale invidiei şi ponegririi.“ Sau pentru harnicii scriitori din penitenciarele României: „Se închină această lege celor care, prigoniţi de soartă, se vor arăta demni şi capabili să ducă strălucirea ştiinţei în cele mai întunecate unghere ale ţării“. Sau pentru înfiinţarea peste noapte de colegii universitare în care să-şi poată găsi refugiu şi cei care nu şi-au luat Bacul: „Se dedică această atent chibzuită operă de clemenţă celor care, îndurînd vicisitudinile istoriei, vor reuşi în cele din urmă să-şi demonstreze valoarea, probînd, o dată în plus, adevărul învăţăturilor creştine, că cei din urmă vor fi cei dintîi“. Sau pentru tarife preferenţiale în energie: „Cu alese mulţumiri dedicăm acest act de dreptate celor mai aleşi dintre nealeşi, pentru modul exemplar în care ne aduc lumina în case, în suflete şi în frigidere“. Sau la suspendarea temporară a taxelor vamale pentru vreun transport de mărfuri care tocmai se apropie de graniţe: „Sub imperiul stringenţei, dedicăm această măsură celor /celui /(celei?) care a(u) luptat neabătut pentru implementarea autohtonă a principiilor generatoare de progres ale liberului schimb“. Sau pentru o licenţă de exploatare auriferă promulgată în Guvern, dar care urmează să fie respinsă în Parlament: „Se dedică acest act îndoielnic celor care insistă atît de agasant, dar nu suficient, să facă afaceri în România“. Etc. etc. 

Am înşirat doar cîteva modeste propuneri de matrice stilistice pentru doar cîteva situaţii apte să genereze revigorarea genului, printr-un subgen pe care l-aş numi „dedicaţie legislativă“. Desigur, dat fiind că anvergura unor astfel de situaţii este, nu numai teoretic, ci şi practic, infinită, contez că şi varietatea stilistică şi vigoarea retorică vor putea acoperi un vast teritoriu de expresie.

În acest fel, şi

se va ridica la înălţimea Cărţii, elogiată în binecunoscutele versuri argheziene: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, / Încet gîndită, gingaş cumpănită“ – ferindu-ne totodată de scepticismul poetului modernist, exprimat în ultimul vers din

„Tu nu răspunzi la nici o întrebare“. Dimpotrivă, am găsi în aceste dedicaţii răspuns la întrebările care ne frămîntă, precum: „Banii mei, banii mei, ce-aţi făcut cu ei?“ sau „Ce pot face să mă fac şi eu om de lume nouă, să fur cloşca de pe ouă?“ sau „Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai şmecher om din ţară?“.  

P.S.: Se dedică acest text celor care încă mai cred, ca şi mine, că legalitatea şi moralitatea sînt lucruri diferite, pentru că, dacă n-ar fi, nu am fi nici noi capabili să judecăm dacă o lege este morală sau, dimpotrivă, imorală.  

Bibliografie selectivă: Arghezi, Tudor:

de Cervantes Saavedra, Miguel:

Swift, Jonathan:

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur. 

Mai multe