Criza şi pietrificarea ideologică

2 martie 2009   PE CE LUME TRĂIM

O primă constatare în retorica acestei crize: corul celor care propun o abordare "pozitivă", constructivă, bazată pe ideea că orice criză reprezintă, de fapt, o oportunitate pare a fi destul de firav. Cei care cred că orice criză este, înainte de toate, o nenorocire par a fi cu mult mai mulţi. Primii sînt mai senini " ei ştiu dintr-un discurs al lui Kennedy din 1959 că, în chineză, cuvîntul criză se scrie folosind semnele cuvintelor pericol şi oportunitate. Şi de aici, dă-i înainte cu discursul progresist, orientat spre viitor, mobilizator şi motivaţional. Care va să zică, orice criză conţine în ea germenele dezvoltării viitoare, al progresului şi al fericirii " totul e să-l cauţi bine sau, mai bine spus, totul e să priveşti criza convins fiind că undeva, pe-aproape, ascunsă deocamdată, germinează sămînţa dezvoltării prospere. În privinţa semnului chinezesc, care dă un brînci minţii noastre fermecate, în general, de etimologii şi încriptări asiatice uşor de decriptat, pentru că a spus-o JFK, puţini pun la îndoială informaţia. Kennedy nu ştia chineză, dar ce contează! O fi avut el experţii lui pe-aproape. Sinologii serioşi spun însă că semnul care, chipurile, ar însemna oportunitate şi care intră în alcătuirea scrierii cuvîntului chinezesc criză înseamnă, de fapt, punct crucial, răspîntie decisivă. Aşadar, dacă tot vrem să găsim sensul unui eveniment în complicata scriere chineză, am putea spune că o criză este fie pericolul ajuns la un punct crucial, fie atingerea unui punct crucial şi periculos. Evident, criza actuală este o lecţie pentru toată lumea. Problema este aceea că fiecare înţelege din criză ceea ce era setat să înţeleagă, oricum. Din cîte pot vedea, această criză nu schimbă opţiuni, nu zguduie convingeri, nu provoacă revizuiri de Weltanschauung. Dimpotrivă, această criză ne confirmă, ne validează încă o dată, ne consolidează în convingerile anterioare. Prin urmare, o fi ea criză financiară şi economică, dar nu este deloc o criză a conştiinţelor. Ca un "platonicist", în sensul pe care Taleb îl dă termenului, spun că dacă nu se zguduie oleacă sufletul, ci se subţiază doar portofelul, pentru mine nu e criză adevărată. Socialiştii şi criticii capitalismului înţeleg că sistemul pe care îl detestă sau doar îl antipatizează a murit. Se bucură! Criza confirmă ceea ce ei spuneau de mult: capitalismul a falimentat. Susţinătorii capitalismului, dimpotrivă, spun că această criză marchează momentul unei necesare refondări, pentru că întregul sistem, sub impactul unor idei precum "corectitudinea politică" şi a obsesiei egalitare, se denaturase. Criza confirmă ceea ce ei spuneau de mult: capitalismul adevărat a fost infestat de socialism, slăbit de obsesia socială şi grav afectat în structura lui de obsesia egalitară. Intervenţia masivă a statelor în propriile economii este, pentru unii, dovada cea mai bună că statul trebuie să aibă un rol serios în (re)distribuirea prosperităţii. Keynesieni din toate ţările, a sosit ceasul vostru, bucuraţi-vă! Pentru ceilalţi, intervenţia statelor echivalează mai degrabă cu recuperarea unui rol justiţiar, responsabil, de "stabilizator etic" şi de gardian al interesului public pe care, sub euforia libertăţii şi a gîndirii "neutre", îl abandonase. Cu alte cuvinte, fiecare a rămas mai departe prizonierul lui însuşi. Nu fac excepţie şi, ceea ce văd, deocamdată, este că liderii de dreapta, precum Sarkozy, propun soluţii mai clare şi mai puţin costisitoare într-un moment în care absolut orice este costisitor. După mega-spectacolul instalării de la 20 ianuarie, Barack Obama era îndelung şi binevoitor aşteptat cu planul său anti-criză. A ieşit o lege de peste 1000 de pagini trecută cît se poate de partizan (adică numai cu voturile democraţilor) prin cele două Camere americane şi care este, nici mai mult şi nici mai puţin, doar o lungă listă de cheltuieli pe care statul american le va face pentru a opri criza. Măsuri esenţiale după opinia mea, precum aceea de a limita beneficiile executivilor companiilor sau a băncilor sprijinite cu bani publici, au fost admise doar după negocieri cu grupurile parlamentare democrate. Dacă analizăm planul lui Sarkozy sau, cel puţin, elementele pe care intenţionează să le impună pe agenda Summit-ului G20 de la Londra, din aprilie, vom sesiza o abordare cu mult mai profundă, mai cuprinzătoare, mai responsabilă. Sarkozy vrea revizuirea radicală a regulilor pieţelor financiare internaţionale în sensul eticizării capitalismului şi, mai ales, vrea o strictă monitorizare a aplicării acestor reguli. Acuzat de la dreapta că speră să depăşească criza prin suprareglementare şi de la stînga că nu are suficientă grijă de cetăţenii care au nevoie de ajutor acum, fiind preocupat doar de marile corporaţii pe care vrea să le disciplineze, Sarkozy are " cred " abordarea cea mai potrivită pentru acest moment. În concluzie, mi se pare că actuala criză este un nou prilej al confruntării dintre ceea ce am putea numi generic (cu toate riscurile la care te expune o astfel de atribuire de nume) "dreapta" şi "stînga". Cine are dreptate, vom vedea. P.S. Am primit multe mesaje, la redacţie sau pe blog, ca urmare a articolului meu "Criza, ca o lebădă neagră", apărut în nr. 261 al revistei noastre. Mai toate reacţiile îmi reproşează că nu am citit sau că nu am înţeles bine ceea ce spune Nassim Nicholas Taleb în faimoasa-i Lebăda neagră. Am recitit textul meu pentru a înţelege de unde acest reproş şi, după cuvenitele mulţumiri pe care le adresez celor care îmi citesc rîndurile şi, mai ales, celor care nu îşi reprimă exprimarea reacţiilor, mă declar nevinovat. Ceea ce am scris în acel text se referea cît se poate de clar la felul în care financiarii prezenţi la Davos trebuie că au interpretat expozeul şi teoria lui Taleb, şi nu la ceea ce cred eu. Speculaţia mea era aceea că aceşti oameni, care ne-au aruncat în criză financiară şi apoi în recesiune economică prin deciziile lor, cred despre această criză că este o lebădă neagră. Prin urmare, nu au de ce să se simtă responsabili. Mai precis, ceea ce am spus este că financiarii lumii iau teoria lebedei negre ca pe un alibi moral. Evident, actuala criză financiară nu este o lebădă neagră, din moment ce Taleb însuşi, în această carte apărută în primăvara lui 2007, a scris despre probabilitatea prăbuşirii lui "Fannie Mae", de pildă. Evident, ceea ce am povestit în articolul acela este ceea ce se pare că au înţeles ei, şi nu ceea ce am înţeles eu. Evident, dacă vreun lector înţelege altceva din textul meu, asum responsabilitatea confuziei.

Mai multe