Criza noastră de pe coastele Italiei

Italia este copleșită de sosirea masivă a migranților veniți din Africa, iar criza ar putea avea repercusiuni pentru întreaga Uniune Europeană – comparabile, dacă nu chiar mai grave decît în cazul crizei balcanice din toamna anului 2015. Pentru că dacă, atunci, Germania și-a deschis porțile, absorbind în mare măsură șocul migraționist, de data aceasta cu greu vom mai putea găsi un stat membru dispus să facă același lucru.

Cînd nu ești în Italia, lucrurile pot părea simple: întoarcem spatele, spunem că nu e problema noastră și ne afirmăm, dîrz, voința ca nici un migrant să nu pună piciorul în țara noastră (eventual, cu excepția unor creștini, ca semn de maximă bunăvoință). O bună ocazie de a mai cîștiga niște voturi.

Problema este că, în tot acest timp, imigranții continuă să debarce pe coastele italiene. Numărul celor ajunși în peninsulă de la începutul anului se apropie de 100.000. Copleșiți de numărul mare al noilor veniți, primarii din Sicilia și de pe alte insule italiene cer cu disperare ajutor din partea guvernului de la Roma, pentru a-i putea caza și hrăni pe acești nefericiți, printre care se află și foarte mulți copii. Autoritățile locale avertizează, de asemenea, asupra climatului de nesiguranță creat în rîndul populației. În plus, responsabilii locali sînt foarte îngrijorați de infiltrarea rețelelor de trafic cu ființe umane.  

La rîndul lor, autoritățile de la Roma cer ajutorul statelor membre din Uniunea Europeană. Solidaritatea este însă, în aceste condiții, extrem de dăunătoare din punct de vedere electoral. Așa că liderii statelor membre preferă să stea la cutie. Mecanismele de relocare, imaginate după criza migranților din 2015, aproape că nu funcționează. Doar vreo 5000 de oameni au fost relocați – o picătură dintr-un ocean. Iar statele membre nici nu vor să audă de o eventuală deschidere a porturilor pentru ambarcațiunile migranților.

Juridic și uman, Italia se află acum într-o situație imposibilă. Salvarea celor aflați în dificultate pe Marea Mediterană este o obligație prevăzută de legile maritime internaționale. Dar, de fapt, pe timp de vară, rata de succes a traversării dinspre coastele libiene (aflate la distanța minimă față de sudul Europei) este una cît se poate de bună.

Circa două mii de oameni și-au pierdut viața în încercarea de a traversa Marea Mediterană, ceea ce, în opinia migranților și a traficanților de ființe umane, înseamnă o șansă de reușită de 98%. Trimiterea înapoi a celor care nu îndeplinesc condițiile de azil (marea majoritate, de altfel) este, de asemenea, extrem de dificilă, cîtă vreme numeroase state africane refuză încheierea unor acorduri de readmisie. Apoi, apar și acuzațiile la adresa unor ONG-uri. Acestora li se reproșează că își trimit navele de salvare foarte aproape de coastele Libiei, devenind astfel, din salvatori, „cărăuși“ de imigranți. ONG-urile resping acuzațiile afirmînd că nu fac decît să-i salveze pe acești nefericiți de la o moarte sigură.

Asupra Libiei aproape că nu se poate acționa. „Guvern libian“ este oricum, un fel de a spune – în realitate, două autorități își dispută puterea în Libia: un guvern de uniune națională (GNA), cu baza la Tripoli și recunoscut de comunitatea internațională, și autorități nerecunoscute, cu baza în estul țării, legate de mareșalul Haftar, un fost ofițer al lui Gaddafi. În orice caz, chiar și cooperarea cu guvernul recunoscut de la Tripoli este foarte dificilă. Săptămîna trecută, ministrul italian de Interne s-a aflat la Tripoli, unde le-a propus libienilor un pact de cooperare pentru stăvilirea traficului. Obiectivul este greu de pus în aplicare, cîtă vreme traficanții de ființe umane fac legea în porturile libiene. Și, evident, manevrează mari cantități de bani. Iar guvernul de la Tripoli nu controlează aproape deloc frontierele cu Ciad, Niger și Sudan.

De fapt, Marea Mediterană reprezintă pentru migranți ultimul și poate cel mai ușor obstacol înainte de a pune piciorul pe pămîntul făgăduinței. Marea încercare este, în realitate, trecerea deșertului Sahara. Acolo se află adevăratele rețele de traficanți de ființe umane – și probabil tot atîtea surse de finanțare pentru terorismul islamic.

Chiar cu un guvern libian cooperant, problema este departe de a-și găsi rezolvarea, fără a se intra adînc în teritoriul african și fără o colaborare de lungă durată cu guverne din zona subsahariană și din Africa Centrală. Toate acestea costă și, evident, depășesc capacitatea de acțiune a Italiei.

Confruntată cu reticențele statelor membre, Italia ia în calcul oferirea de vize temporare pentru 200.000 de migranți. Este așa-numita „opțiune nucleară“, care ar permite migranților să plece mai departe în orice alt stat membru. Ușor de imaginat care ar fi reacția țărilor vecine. Deja, Austria și-a manifestat intenția de a deplasa armata și de a institui controale în Pasul Brener din Alpi. O mișcare de natură a induce tensiune între Roma și Viena și de a redeschide răni vechi – Italia și Austria au fost dușmani pe parcursul întregului secol al XIX-lea și, în acest context, politicienii ar putea face apel la un întreg arsenal de discursuri naționaliste și xenofobe.

Tot acest tablou arată cît de complicată este situația și că, în realitate, soluții simple și pe termen scurt nu există. Pur și simplu, liderii europeni nu pot băga capul în nisip, cu gîndul că astfel își vor conserva voturile. În realitate, criza italiană ne privește pe toți. Iar vestea proastă este că va dura. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.

Foto: adevarul.ro