Criza, la noi

7 august 2009   PE CE LUME TRĂIM

Dacă istoria ne învaţă ceva este că ceea ce numim "criză" nu este deloc un fenomen de nişă. Nu există doar criză economică, doar criză morală, doar criză politică, doar criză instituţională. Anatomia crizei pe care o trăim este amplă din punct de vedere morfologic şi profundă din punct de vedere istoric. Criza noastră, spre deosebire, poate, de criza altora, este transdisciplinară. Actuala criză economică coexistă cu o criză politică de proporţii, cu o criză morală deja cronicizată, cu o criză instituţională totală. Este greu de stabilit care criză le provoacă pe celelalte, dar este lesne de observat că aceste crize diferite se alimentează una pe cealaltă şi alcătuiesc criza mare, generală, pe care o trăim, o vedem zilnic la televizor, pe stradă sau la locurile noastre de muncă. Actuala criză economică, despre care vorbim cu precădere de cîteva luni încoace, este şi o criză a statului, ca structură politică de administrare a puterii şi o criză a civismului şi o criză de nervi, deopotrivă. Ca pe o ceapă, criza românească trebuie desfăcută analitic "foaie cu foaie", pentru că numai aşa putem înţelege cît de profundă e boala. Nu sper că, din demersul analitic, apare imediat soluţia. Am consumat de multă vreme această iluzie. Dar exerciţiul analizei crizei româneşti aduce mai multă cunoaştere şi, sper, o mai corectă listă a priorităţilor. Fără să ştim, de fapt, care sînt dezvoltările acestei crize, am impresia adesea că ne repezim pe ceea ce e doar mai acut într-un anumit moment şi ratăm astfel şansa soluţiilor bune. Din păcate, nimeni nu s-a încumetat să scrie ceva substanţial despre criza românească. S-a produs, doar, o abundentă publicistică, mai mult sau mai puţin superficială, după putinţele autorilor, s-au sugerat soluţii strîmte, s-a înjurat copios (în privinţa aceasta, exerciţiul stilistic a fost strălucitor!), s-a politizat masiv. Mă grăbesc să precizez că politizarea discursului despre criză nu este deloc pernicioasă. Dimpotrivă. Atîta vreme cît politizarea este opţiune ideologică, set de criterii doctrinare, de valori şi convingeri politice, mi se pare absolut firească şi necesară. Dar la noi, politizarea înseamnă susţinerea ori demolarea unui partid sau a unei persoane politice, ceea ce mărturiseşte, încă o dată, primitivismul nostru politic. La noi, politica înseamnă opţiune tribală, totemică, în cel mai bun caz, şi nu o viziune asupra felului în care trebuie guvernată cetatea asumată pînă la fundamentul ei axiologic. Evident, nu de pagini despre criza destinului românesc avem mare nevoie. În privinţa aceasta, avem texte memorabile scrise de autori imbatabili, de la Caragiale, la Cioran şi H.-R. Patapievici. Avem nevoie de o analiză serioasă a crizei multiple pe care o trăim, avem nevoie de analize cuprinzătoare ale vieţii noastre cotidiene în toată complexitatea ei, din mai multe perspective, fie şi numai pentru că peisajul lovit de criză este " cum spuneam " mai vast decît cifrele Institutului de Statistică. Asta însemnînd că, dacă umblăm numai la cifre, avem toate şansele să eşuăm. De fapt, avem nevoie de răspunsuri la cîteva întrebări. Le sugerez, doar, pe cele care mi se par mie că sînt mai importante decît altele. Cum am ajuns, la două decenii după falimentul comunismului, să avem o societate cu un asemenea înalt grad de dependenţă faţă de stat şi de bugetul acestuia? E bine să rămînem aşa? De ce sîntem obsedaţi de bugetul statului în vreme de criză şi nu ne preocupă aproape deloc bugetul afacerilor private? De ce ne încăpăţînăm să credem că statul trebuie să fie principalul furnizor pentru nevoile vieţii noastre? Apoi, de ce clasa politică este blocată mental în chestiunea Băsescu? Este aceasta o măsură a lipsei de inteligenţă politică sau o consecinţă fatală a evoluţiilor politice din ultimii cinci ani? Dar şi, de ce sîntem incapabili să ne reformăm statul? De ce credem că, după alegerile prezidenţiale, va fi altfel? Aceste alegeri vor aduce, cumva, o nouă garnitură de oameni politici? În fine, ar mai fi de dezbătut chestiunea solidarităţii. Solidaritatea la care se face apel tot mai des ar trebui să fie nu numai o formă aparent echitabilă de împărţire a poverii acestei crize între membrii societăţii, ci şi un apel la efort comun, la contribuţie generală. Dacă e aşa, de ce nu se deschide procesul decizional către toţi cei care au idei competente în legătură cu calea pe care trebuie să o urmăm? Sigur că Guvernul are răspunderea, dar are Guvernul şi cele mai bune idei în legătură cu reparaţia capitală în care România trebuie să intre urgent? Parafrazînd un clasic, ceea ce mă deprimă cînd vine vorba despre criza României nu este efectul social pe care îl produce acum, ci eternitatea ei. Avem antidot pentru eternitate? Nu vă grăbiţi să răspundeţi, resemnat, că nu. În istoria ei, România a mai ieşit de cîteva ori din stagnarea şi înapoierea care păreau date acestei ţări o dată pentru totdeauna.

Mai multe