Criză "de stînga" sau "de dreapta"?

24 noiembrie 2011   PE CE LUME TRĂIM

Este criza actuală una exclusiv „de stînga“, generată de cheltuielile nejustificate ale statelor şi sarabanda împrumuturilor publice? Este ea exclusiv „de dreapta“, cu rădăcini numai în lăcomia bancherilor şi a traderilor? Purtătorii de cuvînt ai ideologiilor dominante nu contenesc să arunce pisica moartă în grădina vecinului. Dar cît de bine fundamentate sînt astăzi aceste abordări ideologice?

Indiferent de unde ar veni, criza a generat deja destule stricăciuni în amenajările politice ale Europei. Spania e doar ultima pe listă. Socialistul spaniol José Luis Rodríguez Zapatero a devenit al şaselea şef de guvern european măturat de criza datoriilor. Prilej de petrecere la dreapta? Mai bine lăsaţi şampania la rece şi priviţi spre colegii de suferinţă ai spaniolului. Ei provin din Islanda, Irlanda, Portugalia, Grecia şi Italia.

Cum ar arăta, aşadar, inventarul politic? Două guverne de dreapta, mai precis unul de centru-dreapta în Islanda şi un altul cu o componentă puternică de extremă dreapta în Italia. Unul centrist, în Irlanda, şi trei guverne socialiste, în Portugalia, Grecia şi, începînd de duminică, Spania. Bilanţul ideologic este aşadar destul de echilibrat, mai ales că, să nu uităm, nici dreapta franceză aflată la guvernare nu se simte prea bine în sondaje.

Dar să nu anticipăm şi să privim puţin mai atent spre ceea ce s-a petrecut duminică în Spania. Cum ar spune un comentator sportiv, partida a fost una fără istoric. Victoria opoziţiei de centru-drepta era aşteptată de toată lumea – şi cu toate acestea, pieţele financiare („de dreapta“, nu-i aşa?) nu au reacţionat spectaculos la anunţarea rezultatelor anticipate.

De fapt, cît de „la stînga“ a fost cu adevărat premierul de pînă mai ieri al Spaniei? Să facem o comparaţie între Zapatero şi cealaltă victimă recentă a crizei, premierul elen Georgios Papandreu. Doi lideri de centru-stînga, dar ce diferenţe notabile între ei! Nu doar pentru că grecul a demisionat, sub presiunea colegilor şefi de guverne din Germania şi Franţa, iar spaniolul a declarat forfait la alegerile de duminică, ştiind clar că poporul îi va arăta uşa.

Premierul grec a fost o voce distinctă a socialismului european, susţinut puternic de familia sa politică. Nu întîmplător, programul alternativ anticriză al socialiştilor europeni, avînd în centru crearea de locuri de muncă şi sprijinirea categoriilor vulnerabile, a fost lansat, în martie, într-o capitală a Greciei răscolită de manifestaţii. Programul se numeşte chiar „Declaraţia de la Atena“.

Mesajul dinspre Grecia lui Papandreu a fost „Ne recunoaştem boala, dar tratamentul prescris de voi nu e bun“, aşa cum afirma recent un diplomat elen. Zapatero s-a ţinut relativ departe de abordările ideologice, chiar cu riscul de a-i nemulţumi pe unii colegi de familie politică europeană, care nu s-au sfiit să-l mai şi bîrfească pe la colţuri. Ba, mai mult, a adoptat măsuri dintre cele hulite de social-democraţia europeană.

A tăiat masiv cheltuielile bugetare, a operat concedieri în sectorul public şi a redus salariile (e adevărat, cu 5%, nu cu 25% ca în România), a închis porţile pe piaţa muncii pentru imigranţii români. Mai mult, în bună înţelegere cu popularii din opoziţie, a introdus în Constituţie „regula de aur“, limitînd, din 2018, deficitul pînă la 0,40% din PIB. Este adevărat, a crescut şi taxele, mai ales cele pe bogăţie.

Privit dinspre centru-dreapta, Papandreu „nu făcea ce trebuie“, totul culminînd cu celebra idee a referendumului. În paranteză fie spus, a trecut aproape neobservat faptul că, în plină furtună europeană, liderul Partidului Socialiştilor Europeni – danezul Poul Nyrup Rasmussen – şi-a declarat susţinerea faţă de consultarea populară imaginată de premierul grec. Dincolo de toate discuţiile pro şi contra, un frumos exemplu de solidaritate.

În tot acest timp, Zapatero „făcea ce trebuie“. Colegii socialişti nu prea se înghesuiau să-l laude, în schimb primea elogii în publicaţii precum Financial Times, ceea ce nu-i chiar un titlu de glorie, în vremurile de azi, pentru un lider de stînga. Aceasta nu numai că nu i-a scutit pe socialiştii spanioli de o înfrîngere istorică în alegeri, dar nici nu a transformat Spania în altceva decît este – anume unul dintre cazurile de targă ale Uniunii Europene.

Ce să mai spunem de Berlusconi, lider de dreapta care s-a codit pînă în ultimul ceas să recunoască faptul că ţara sa e în criză şi „să facă ce trebuie“, adică să reformeze sistemul de pensii, să flexibilizeze piaţa muncii şi să reducă cheltuielile bugetare, pentru a mai reduce din imensa datorie publică.

Abordările ideologice îşi au, aşadar, limitele lor. Ceea ce nu simplifică deloc cazul. Dimpotrivă, se pare că abordările specifice ideologiilor de azi nu se ridică la înălţimea provocării. Mulţi sînt gata să arunce vina pe „criza de lideri“ care bîntuie azi prin Europa, alături de criza datoriilor. Dar dacă boala este cu mult mai profundă decît ne imaginăm, şi va avea nevoie de o altă reţetă, pe care nici un medic nu a scris-o încă?  

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.

Mai multe