Critica criticii multiculturalismului
Din cîte îmi dau seama, există două direcţii de critică a felului în care se practică, astăzi, multiculturalismul. Prima, de la "stînga", deplînge distrugerea culturilor mici, fragile, care, expuse fiind competiţiei brutale cu produsele unei culturi mari, susţinută de o puternică civilizaţie a consumului, pier fără şansă. A doua critică, de la "dreapta", reclamă alterarea culturii mari, împinsă de regulile multiculturalismului să plătească preţul acceptării aculturaţiei care, în absenţa multiculturalismului, nu ar fi existat. Slăbirea evidentă a mesajului religios creştin în instituţiile de învăţămînt europene şi americane, în a doua jumătate a secolului trecut, pentru a face loc şi unor opţiuni aparţinătoare altor culturi, aspect denunţat ca foarte grav de multe voci în spaţiul cultural atlantic, este numai un exemplu. Spuneam săptămîna trecută că, în critica multiculturalismului, se prezumă caracterul confruntaţional al oricărui contact între două culturi. Exemplul cel mai evident, poate, al acestei gîndiri este epoca marilor descoperiri geografice şi ceea ce a urmat imediat după aceea. Lumea ca scenă a luptelor de putere şi, în general, decodarea oricărei activităţi umane ca manifestare a unui raport de putere este o idee cu glorioasă tradiţie intelectuală. De la interlocutorii lui Socrate în anumite dialoguri platonice, pînă la Foucault, trecînd prin Darwin sau Hobbes, ideea că viaţa se reduce, în esenţă, la o confruntare în care cei puternici înving şi au dreptate să învingă, a fost rafinată şi dusă la subtilităţi de care - cred - nici o altă idee în istorie nu a avut parte. Ideea că cei puternici înving şi că aşa e natural, bine şi just, are un prestigiu egalat, poate, numai de ideea egalităţii între oameni. În timp, conţinutul însuşi al conceptului de "putere" s-a schimbat şi substanţa "raportului de putere" odată cu ea - în contemporaneitatea civilizată "putere" înseamnă educaţie şi informaţie, know-how şi tehnologie, bani şi elocinţă. Mulţi dintre criticii globalizării sînt şi adepţii multiculturalismului. Pentru ei, globalizarea înseamnă uniformizarea culturală a lumii pentru că globalizarea înseamnă liberalizarea competiţiei, ceea ce va duce, ca într-un campionat de fotbal, la o singură campioană mondială. Pentru aceşti critici, lumea multiculturală trebuie să fie un muzeu de culturi, în care fiecare cultură, apărută sub soare, are un loc al ei şi privitorii nu au voie să atingă exponatele. Aceasta este însă o lume moartă. Lumea reală, vie, este o lume în al cărei cimitir cultural zac mii de culturi, ştiute şi neştiute. Din păcate, viul devorează, se hrăneşte cu ceva. Coca-Cola şi Hollywood-ul sînt, deja, simbolul acelui globalism deşertic pe care îl acuză, apocaliptic, adepţii multiculturalismului. Coca-Cola a scos de pe piaţă, deja, sute de băuturi răcoritoare autohtone şi, cu excepţia cinematografiei indiene, Hollywood-ul aruncă în agonie orice altă cinematografie. Dar tare mi-e teamă că toate acestea sînt clişee. O minimă experienţă de călătorie indică contrariul: Coca-Cola nu e aceeaşi peste tot. Coca-Cola din Bucureşti e diferită de cea din Roma care, la rîndu-i, are alt gust decît cea din Los Angeles. Coca-Cola adaptează reţeta de fabricaţie după studii de piaţă locală. De pildă, pentru că românilor le plac băuturile cu bulă de borviz, care iese pe nas, Coca-Cola românească e mai acidulată decît cea din India, care e leşioasă şi aromată cu mirodenii, şi decît cea din America, acolo unde teama excesivă de cofeină, de pildă, a făcut să apară Coca şi fără zahăr ("light") şi fără cofeină ("decaf"). La fel şi în cinematografie, e exagerat să spui că fiecare încordare de muşchi shwartzenegerian ucide cîte un Goddard. Cineaşti europeni uriaşi, precum Forman, au produs capodopere foarte "europene" la Hollywood, cînd ţara lor europeană i-a alungat, iar un geniu absolut precum Fellini, legat ombilical de lumina naturală de la Cinecitt