Cristina Neagu e un fenomen?

Absolut! E cel mai de seamă exponent al unui nou sport inventat de români: handbalul individual. Această găselniţă a unui popor etern descurcăreţ are rădăcini solide. Prima oară a apărut în laboratoarele tovarăşilor disperaţi să înlocuiască repede cu ceva rezultatele de grup ale handbalului, în cădere liberă după ce decenii la rînd fuseserăm zei. Cultul omului în detrimentul comunităţii, bine antrenat în cazul „celui mai iubit fiu al poporului“, a început să prindă şi în sport.

Arcul peste timp (construcţie dragă acelor vremuri) se numeşte Spania. În 1982, marea echipă de handbal masculin e învinsă la Mondial de o neica-nimeni din ţara proaspătului rege Juan Carlos. În 2019, tot la Mondial, dar de fete, Spania ne bate cu 15 goluri diferenţă. Nemaivăzut. Sîntem distruşi, demolaţi. Ne pregătim să modificăm proverbele. Învinşi atît de sever în chiar meciul inaugural, ne vine să spunem că, la noi, speranţa moare prima. Dar stai! O zi mai tîrziu, renaştem! Vite, vite, hora de la joie, enfants de la patrie! Cristina Neagu primeşte titlul de cea mai bună jucătoare a lumii, pentru a treia oară. Urale! Presa înfloreşte de „Messi a handbalului“, „Ronaldo a mingii mici“… Degeaba jucătoarea spune că nu-i plac comparaţiile astea, ce ştie ea? Trebuie să pavoazăm şi noi cumva. Ce mai contează că această distincţie se acordă pe baza voturilor fanilor – şi ştim bine că dacă ceva merge bine în România e net-ul.

Nu-i bai, Neagu e cu adevărat o mare jucătoare a lumii, cu sau fără validare oficială. Rămîne că, în orice sport de echipă, astfel de trofee nu valorează niciodată cît un titlu mondial, european sau olimpic, nici pe departe. Or, se întîmplă să fim singura mare naţiune a handbalului, încă de la înfiinţarea lui, care n-a cîştigat nici un titlu, nici măcar unul! În fine, vorbesc de epoca modernă. 1962 ţine de alte galaxii temporale. Aşadar, da, ne-am mobilizat bine şi de data asta. Putem dormi liniştiţi. Somn uşor, naţiune!