Crimă și pedeapsă

Crimele ordonate de la Kremlin, ca și lupta pentru independență a Ucrainei au o istorie lungă. Citind cartea istoricului Serhii Plokhy Pistolul cu otravă (Editura Trei, 2022), descoperi încă o dată felul în care Puterea de la Moscova (fie ea sovietică sau nu) crede că-și poate rezolva problemele. În 1957 și în 1959, agentul KGB Bogdan Stașinski i-a ucis, la München, pe Lev Rebet și apoi pe Stepan Bandera, cu un pistol cu gaze otrăvitoare (cu cianură) fără să lase nici un fel de urme, așa încît putea să pară că victimele ar fi murit din cauze naturale. O operațiune demnă de romanele și filmele de spionaj care, de altfel, a și inspirat ultima carte cu James Bond, scrisă de Ian Fleming. Dacă Lev Rebet e poate mai puțin cunoscut, Stepan Bandera era considerat, după al Doilea Război Mondial, liderul în exil al unei importante mișcări pentru independența Ucrainei. Amîndoi erau naționaliști și militau pentru ieșirea Ucrainei de sub tutela Uniunii Sovietice. Unii îi consideră și astăzi colaboratori ai naziștilor, alții observă că și unul, și celălalt au fost arestați de Gestapo.

În orice caz, conducerea Uniunii Sovietice, în frunte cu „reformistul” și denunțătorul crimelor staliniste Nikita Hrușciov, îi considera într-atît de mari dușmani încît să creadă necesară asasinarea lor. Și poate că omorurile ar fi rămas neelucidate sau chiar ar fi fost considerate de naivi drept morți naturale dacă autorul nu s-ar fi deconspirat singur, din motive amestecate, poate chiar dostoievskiene. 

Povestea agentului KGB Bogdan Stașinski, reconstituită de Serhii Plokhy, e de-a dreptul rocambolescă. După comiterea asasinatelor, Stașinski a realizat că, deși fusese decorat, era în primejdie, tocmai din cauză că devenise un potențial martor periculos pentru KGB. Știa prea multe. Au urmat întîmplări teribile. A reușit să obțină aprobarea de a se însura cu o nemțoaică din Germania de Est, care se pare că i-a deschis mintea. După o perioadă de relativă captivitate între granițele URSS, a pus la cale împreună cu ea fuga în Occident, neavînd altă soluție decît să se prevaleze de moartea copilului lor nou-născut. Au reușit să treacă în Berlinul de Vest chiar cu cîteva ore înaintea ridicării Zidului Berlinului și au ajuns să se predea autorităților americane și vest-germane. Lui Stașinski nu i-a fost ușor nici să demonstreze că el era adevăratul asasin al celor doi opozanți ucraineni. 

După un proces celebru în Occident, dar despre care, evident, în spatele Cortinei de Fier n-au știut decît foarte puțini, Stașinski a fost condamnat în 1962 la opt ani de închisoare. Judecătorii au considerat în mod oficial că el a comis cele două crime doar ca o unealtă și un complice al unui regim criminal și că adevărații vinovați se aflau la Moscova. A contat și autodenunțarea agentului, fără de care nici n-ar fi existat vreun proces. Pe de-o parte, verdictul a creat un precedent în Justiția germană, care încă se confrunta cu pretextul foștilor criminali naziști că doar executaseră niște ordine (și puteau cere acum să fie judecați după aceleași standarde ca Stașinski), iar pe de altă parte, respectiva sentință a fost o palmă dată liderilor de la Kremlin și un avertisment adresat întregii lumi cu privire la metodele criminale pe care le folosea un regim autodeclarat drept model de umanitate. Procesul, cu toate nuanțele, efectele și ecourile sale, e repovestit magistral de către autorul cărții. 

După eliberare, Bogdan Stașinski a fost preluat probabil de serviciile secrete occidentale și nu se mai știe nimic clar despre el. Astăzi ar avea 91 de ani și, după unele surse, s-ar fi stabilit în Africa de Sud. În jurul lui continuă să existe o mulțime de legende, care mai de care mai alambicate. 

Serhii Plokhy observă că asasinarea liderilor mișcării pentru independența Ucrainei n-a făcut decît să revigoreze această mișcare și că aceia care au ordonat și organizat atentatele, conducătorul URSS și șeful KGB de atunci, au avut mai mult de pierdut decît de cîștigat din aceste acțiuni. Istoricul susține că un succesor la șefia KGB și apoi a statului sovietic, Iuri Andropov, pare să fi înțeles lecția și să fi renunțat la politica asasinatelor. Chiar dacă URSS s-a destrămat, după venirea lui Putin la putere aceste metode s-au reluat, în forță. Și tot fără rezultatele scontate, ba chiar în dauna politică a celor care le-au pus la cale. Sînt omorîți oameni pentru că liderii de la Kremlin nu știu să guverneze în mod pașnic. În același timp, odată cu luptele dintre ruși și ucraineni, disputele și poveștile din vremea asasinatelor comise de Bogdan Stașinski revin în actualitate, stîrnind noi reverberații.