Credinţa, biserica şi preoţii

Cîteva sondaje de anul acesta (CCSB, IMAS, INSCOP Research) au făcut publice o serie de date interesante despre biserică şi credinţă la români. Rezultatele au înfierbîntat puţin spiritele, apoi şi-au ocupat locul lor tăcut în arhiva neglijată a cunoştinţelor despre societatea românească. Am trecut, cu toţii, la alte „probleme fierbinţi“. Dar poate tocmai de aceea este oportun să le revedem aşa, „la rece“, pentru a ne face o idee despre o problemă care este – şi va rămîne – „fierbinte“. Nu de alta, dar sîntem una dintre ţările cele mai religioase din Europa – ceea ce nu este chiar de neglijat!

96% dintre români cred în Dumnezeu, iar 86% sînt ortodocşi. Numărul ateilor din România este în uşoară creştere, de la 8524 de persoane, cît se înregistra în urmă cu zece ani, la 21.196 de persoane. În lume, ateismul este însă în creştere cu 10% în ultimii ani. Oricum am lua aceste date, sensibile la modurile diferite de a pune întrebarea, România se află în topul ţărilor religioase din Europa şi pe locul 6 în lume, conform unui sondaj Win/Gallup International din 2012. Acesta evalua situaţia generală în 57 de ţări ale lumii, astfel: 59% religioşi, 23% agnostici şi 13% atei (30% în Republica Cehă, 29% în Franţa, 15% în Germania, 14% în Olanda şi 10% în Austria, Islanda sau Irlanda). Comparaţi cu aproximativ 0,1% agnostici şi cam tot atîţia atei declaraţi în 2011, în România, şi veţi avea un ordin de mărime...

Aşa stau lucrurile cantitativ. Dar credinţa este ceva greu de măsurat... Puţin mai concret, deci: cîţi merg la slujbele religioase? Aici, românii nu mai stau chiar atît de bine. Coroborînd diferitele date disponibile, se pare că doar 1 din 5 români merge săptămînal la biserică – exact ca în catolica Spanie; procentul lor se dublează dacă frecvenţa este de cel puţin o dată pe lună; cam 1 din 3 merge doar la evenimente; ceva mai mult de 10% nu merg deloc la biserică. Tot e mult, dar România pierde cîteva locuri în top – după Cipru, de pildă, unde o treime dintre credincioşi merge săptămînal la biserică, sau chiar faţă de protestanţii din laica Franţă, dintre care peste un sfert participă săptămînal la slujbe (pe ansamblul Hexagonului, însă, doar 4,5% din populaţie sînt practicanţi săptămînali).

Sîntem, deci, într-adevăr, unul dintre cele mai credincioase popoare din Europa şi rămînem astfel şi dacă nu ne rezumăm la declaraţii, ci ţinem cont şi de participarea mai concretă la slujbele religioase, distanţa mare dintre declaraţii şi practici nefiind o excepţie românească, aşa cum ne place nouă să credem în orice privinţă. Credincioşi, credincioşi, dar cam ce înseamnă asta?  

Pe de o parte, credinţa la români pare să coabiteze foarte mult cu superstiţiile: 45% îşi consultă horoscopul, 20% au un talisman, 41% dintre bucureşteni au fost la descîntat, 55% salută măsura Patriarhiei Române de a sfinţi autoturisme – şi lista ar putea fi mult mai lungă dacă chestionarele s-ar ocupa şi de acest lucru. Dar anumit gen de superstiţii postmoderne sînt în creştere în multe ţări, deci nu sîntem unici nici în această privinţă. În cazul nostru, „superstiţiile“ se trag însă şi dintr-o veche viziune a „creştinismului de ţară“, care a combinat totdeauna „cele sfinte“ cu practici păgîne consfinţite din bătrîni: prin latura sa celestă, această viziune a constituit ceea ce Mircea Eliade numea „creştinismul cosmic“; prin latura sa mai telurică, a instituit o dominaţie nemărturisită a babelor asupra preoţilor.  

Pe de altă parte, religia pare să se substituie adesea atît politicii, cît şi ştiinţei: cam 2 din 3 români consideră că un politician care nu crede în Dumnezeu nu este potrivit pentru a ocupa o funcţie publică şi că omul nu este rezultatul evoluţiei, ci a fost creat de Dumnezeu; în numele credinţei, se intervine astfel în alegeri şi în curricula şcolară. Credincioşi, românii nu prea se duc la biserică, dar se amestecă în stat...

Ar fi însă multe alte lucruri interesante de aflat despre ce înseamnă „credicios“, dacă sondajele s-ar osteni să întrebe. A crezut totdeauna şi crede şi acum, a crezut, dar nu mai crede, crede, dar are îndoieli, nu a crezut, dar acum crede? Crede, dar în ce: în Dumnezeu, într-o forţă sau spirit, în fiinţe supranaturale, doar într-o viaţă de dincolo? Şi cum se repartizează şi se organizează aceste credinţe? 76% dintre români, de pildă, cred în rai, dar 61% în iad şi doar 54% în diavol. Sînt toţi la fel de creştini? În Europa, 47% cred în Dumnezeu, 27% cred într-un spirit superior şi 18% nu cred într-o fiinţă superioară. Sînt toţi credincioşi în acelaşi fel?  

Scade numărul „adevăraţilor“ credincioşi – era una dintre concluziile alarmiste ale comentariilor mediatice pe marginea acestor sondaje. Cealaltă se referea la faptul că biserica îşi pierde din încrederea populaţiei, cota ei scăzînd sub 70%. Mai mult, dacă vine vorba de preoţi şi nu de „biserică“, încrederea în aceştia este şi mai scăzută (sub 40% în Bucureşti, de pildă).

Acest decalaj în creştere dintre credinţa în Dumnezeu şi încrederea în slujitorii Săi este cel care ar trebui să dea cel mai mult de gîndit BOR, care preferă să se refugieze însă pe poziţia confortabilă de biserică a celui mai credincios popor din Europa. Pe de altă parte, şi societatea pare încremenită în proiect, evaluînd realitatea prin categoria ideală – şi iluzorie – a unei presupuse „purităţi“ a credinţei, pentru a se plînge apoi că românii nu mai sînt credincioşi „ca pe vremuri“. Care vremuri? Şi cum ar putea fi doar românii „ca pe vremuri“, cînd vremurile s-au schimbat peste tot în lume? Mai mult, datele sugerează mai degrabă o revenire a religiosului, poate în uşor alte forme, riscul fiind, în cazul nostru, nu cel al „laicizării“, ci mai degrabă unul al intruziunii indefinite a bisericii în chestiunile statului. Ca şi în atîtea alte cazuri, recursul la realitate ar fi folositor tuturor...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.