Crăciun. Experienţa neîncrederii
Două zile înaintea Crăciunului. Stau, cuminte, la rînd. Ştiind că am de aşteptat cîteva ore, am luat cu mine
de N. Steinhardt. De 20 de ani citesc această carte fără să mă opresc. Obişnuiesc să o deschid la întîmplare şi citesc paginile una după alta. Fragmentul asupra căruia îmi cad acum ochii deschizînd cartea este datat „octombrie – noiembrie 1962“. Steinhardt este la Gherla, la infirmerie, în camera 44. Atmosfera este teribilă: „Ura clocoteşte, pîra se simte la ea acasă, pizma şi zavistia aici şi-au aşezat jilţurile, dracii dănţuie iar Belzebut joacă tontoroiul ca pe moşia lui taică-său, de cine să-i pese. Urzici, cucută, mătrăgună... Neîncrederea şi bănuiala au pustiit totul, ca vipiile vîntului de stepă, dogoritor. Nu numai că oamenii nu-şi mai vorbesc după cuviinţă, nu numai că nu-şi mai vorbesc deloc, dar nici nu-şi mai adresează injurii... Fiecare bolnav este convins că ceilalţi sînt simpli simulanţi. Medicii deţinuţi semnalează caraliilor numeroase cazuri de simulare suspectate. Asupra fiecărei gamele se lasă, rea, privirea iscoditoare şi invidioasă a celor din jur. Puţinele medicamente distribuite cîte unui bolnav sînt cîntărite din ochi şi cu mintea mai exact decît ar face o balanţă farmaceutică de precizie... Acuzaţiile de furt se ţin lanţ.“ În această atmosferă, în care printre cei mai suspicioşi era însuşi şeful de cameră, Steinhardt primeşte o sticluţă de 50 de grame de acid lactic şi este pus să o împartă celor internaţi, ca şi el, pentru boli digestive. „Am luat de la vizetă sticluţa şi o pipetă, am mers de-a dreptul la cei zece bolnavi, am luat de la fiecare sticluţa personală, am aşezat toate douăsprezece sticluţe (inclusiv a mea) pe un pervaz şi cu pipeta am picat un număr egal de picături, îndreptînd îndelung şi meşterind pînă ce am rămas la o egalitate aproape absolută. Sticluţa goală şi pipeta au rămas la locul unde lucrasem, iar celelalte (zece) le-am restituit posesorilor, mie revenindu-mi a unsprezecea. După un sfert de oră se răspîndeşte zvonul că, venind de la uşă, am trecut pe lîngă ciubărul cu apă (nu puteam trece pe altundeva), că am luat apă şi am înlocuit acidul lactic cu apă, pe care de fapt am distribuit-o, acidul reţinîndu-l în întregime pentru mine. Acuzaţia este fantastică – cum le place a spune personajelor lui Molière: n-am avut răgazul să fac operaţia ce mi se atribuie şi aş fi fost văzut de toţi, surprins în flagrant delict. N-are a face. Şeful camerei şi o serie de bănuitori de profesie subscriu. Am noroc: nimeni n-a consumat picăturile. Adun din nou sticluţele, vărs conţinutul în sticluţa comună, fără a turna şi conţinutul sticluţei mele. Dau şefului de cameră să guste; ceea ce face strîmbîndu-se de acreală. Picur apoi lichidul din sticluţa mea – şi sticla comună se umple. Deşi proba e făcută, nu conving pe nimeni.“
Neîncrederea este arma cea mai puternică a Diavolului împotriva oamenilor. Dezbinarea unei comunităţi este echivalentă cu paralizarea comuniunii (D. Stăniloaie a scris pagini splendide despre legătura de esenţă între comunitate şi comuniune). În general, neîncrederea este specifică societăţilor carcerale, întunecate, dictatoriale. Suspiciunea generalizată şi egoismul înfricoşat („nu mai pot avea încredere decît în mine însumi, toţi îmi vor răul pentru că fiecare îşi vrea doar sieşi binele“) duc spre dezastru total – în economie, în societate, în familie.
S-a spus adesea că valoarea esenţială care face posibil mecanismul celei mai performante economii din istoria lumii, numite „capitalism“, este încrederea. Cînd partenerii complexului economic îşi pierd încrederea unii în alţii şi toţi îşi pierd încrederea în „piaţă“, prăbuşirea este inevitabilă. În general, performanţele omeneşti sînt posibile numai într-un climat general de încredere. Inclusiv performanţa de a-L găsi pe Dumnezeu. Sigur că El există independent de credinţa noastră. Existenţa Lui este independentă de orice pariu pascalian ori de alt fel. Spectacolul lumii nu este spectacolul existenţei sale, ci spectacolul neîncrederii noastre. Neîncrederea noastră produce cu mult mai multă istorie decît existenţa Lui. În fond, sîntem liberi să nu avem încredere. Dar miza unei vieţi nu este să te bucuri de libertate exersînd neîncrederea. Miza unei vieţi, mari ori mici, este încrederea. La mulţi ani!
Sever Voinescu este avocat şi publicist.