Cornel Dinu a aruncat o bombă...
...povestea cu traseul lui Dinamo pînă în semifinalele Cupei Campionilor din 1984?
Cornel Dinu a aruncat ceva. Ceva ce seamănă a altceva pe care îl arunci în ventilator spre marea bucurie a celor dimprejur. E o tradiţie veche, soldăţească, miliţienească, de care vreţi. Timpul, care s-a oprit, e bun pentru astfel de lucrături fine. Dinu pretinde că Dinamo din perioada cînd ajungea în semifinalele Cupei Campionilor Europeni umbla cu bani la arbitri. Mister şi groază! Deci performanţele de care ne minunam aveau acest preţ, măsurat în tot felul de valute amestecate, după spusele autorului confesiunilor: franci francezi, franci elveţieni, mărci, ce mai strîngea Securitatea patriotică de la neastîmpăraţii cetăţeni ai RSR. Deja povestea capătă parfumul gălbejit al paginilor cărţilor din seria SAS. Totul îţi curge ca într-un roman aşteptînd să vezi cine moare la final. În cazul ăsta, dacă mai rămîne cineva viu.
Mai mulţi ex-echipieri de-ai lui Dinu şi-au exprimat repede mîhnirea şi neînţelegerea faţă de astfel de dezvăluiri sau scorneli. Dar nu e greu de priceput. Cel care le-a aruncat pe piaţă s-a branduit de ceva vreme ca unul „afară din această lume”, un om care nu mai datorează nimic nimănui şi care are obiceiul de a spune tot ce-i vine la gură. Era doar o chestiune de timp pînă se ajungea şi la capitolul „Ce vrăjeli a mai făcut echipa mea”. Dinu are acest talent de a amesteca realul cu închipuitul în aşa fel încît să nu te mai întrebi care e ce, ca să nu pierzi farmecul firului epic. Cuvintele lui trebuie luate ca fix ce sînt: emanarea unor ani de singurătate, pusee ale nevoii de atenţie dublate de o mizantropie galopantă. Cît despre pretinsele dezvăluiri şocante, ele au, dacă sînt adevărate, sumă zero.
Trebuie totuşi să fim atenţi la text. Dinu spune că pe atunci toată lumea făcea la fel. Deci Dinamo plătea cu sec în condiţiile unei culturi a fraudei generalizate. E drept, erau vremuri cînd valizele cu bancnote treceau mai uşor frontierele. Păi, nu era aia cea mai bună dintre lumi?!