Controlul serviciilor secrete. Evaluarea
Imediat după Revoluţie, Securitatea ca structură s-a prăbuşit. Au rămas oameni şi grupuri acţionînd pentru propriile interese, ca să facă bani mai ales, dar şi ceva politică. A rămas şi o mentalitate securistă care cucerise nu doar pe cei din fostul sistem, ci şi pe cei care n-au avut de-a face cu el, dar care trăiseră în România. Securitatea se perpetuase în forme insulare în societate, dar ne ocupase cu totul minţile şi astfel ne domina, de fapt. Serviciile secrete ale noii Românii au evoluat exact aşa cum a evoluat statul. La început, slabe, penetrabile, disponibile. Apoi, din ce în ce mai puternice. Aderarea la NATO a fost factorul principal de modernizare a serviciilor secrete. În paranteză fie spus, este uimitor cît de permisive la reforme au fost structurile presupus a fi cele mai conservatoare într-un stat: armata şi serviciile secrete. Au fost ani în care alte subsisteme ale statului, precum învăţămîntul, sănătatea ori administraţia fiscală, rămăseseră cu mult mai aproape de ceea ce fuseseră ele înainte de 1989 decît armata şi serviciile secrete, care se apropiaseră de Occident cu mult mai mult. Poate, cîndva, vom avea un studiu cuprinzător al modernizării României în aceste ultime decenii şi vom vedea cît de inegal a fost acest proces în componentele statului.
În ceea ce priveşte serviciile secrete, literatura de specialitate distinge trei forme de existenţă a acestora. Primul (numit „Bureau of domestic intelligence“), este un gen de serviciu secret strict limitat în acţiunile sale de lege, cu obiectiv principal în colectarea de informaţii despre activităţi infracţionale ori îndreptate împotriva securităţii naţionale şi care conduce foarte rar operaţiuni contra propriilor cetăţeni. Informaţiile lor merg spre alte structuri specializate ale statului care au, prin lege, dreptul de a reprima. Exemplul clasic de asemenea serviciu este britanicul MI5. Al doilea tip de serviciu secret (numit „Political police“) este cu totul la dispoziţia puterii politice ori elitei politice. El este alcătuit din ofiţeri asupra cărora nu există nici un control legal, iar activitatea lor operativă este concentrată pe grupurile de opoziţie politică, urmărind menţinerea la putere a elitei de care depind. Serviciile de informaţii din America Latină şi Asia de Sud sînt considerate a fi în această categorie. În fine, a treia categorie (numită „Independent Security State“) cuprinde serviciile secrete complet autonome, care nu răspund nici unui control legal/democratic şi nu ascultă nici de puterea politică, servicii secrete care sînt complet secretizate faţă de absolut orice autoritate din afara lor, care conduc operaţiuni după propriul interes. Experţii socotesc că serviciile secrete din Africa de Sud în vremea regimului de apartheid, dar şi Securitatea românească din anii lui Ceauşescu sînt asemenea structuri.
Sigur, tipologia aceasta nu este canonică pentru realitate, serviciile de informaţii pot avea, într-un moment ori altul al existenţei lor, trăsături ale mai multor categorii, criteriul fiind, după cum se poate lesne vedea, acela al „controlabilităţii“ lor. Cine şi în ce măsură le controlează este criteriul acestei tipologii. Vă las pe dumneavoastră să stabiliţi în ce categorie s-ar încadra serviciile secrete româneşti în această perioadă. Dacă vă veţi analiza apoi concluzia, veţi constata că aceasta se bazează pe intuiţii şi preferinţe de alt gen (politice, de pildă), ori pe experienţe personale de genul ce aţi auzit de la unul sau altul, ceea ce e grav în sine pentru că asta înseamnă că nu ştiţi, de fapt, nimic despre serviciile secrete ale ţării dumneavoastră. Un prim şi serios semn de întrebare. Însă dumneavoastră şi cu mine nici nu trebuie să ştim ce anume fac serviciile secrete. Trebuie să ştim, însă, cum sînt evaluate serviciile noastre secrete de către cei care le controlează. Aceasta este informaţia publică relevantă pentru noi. Concluziile celor care le controlează ar trebui să răspundă la întrebările: acţionează ele legal? sînt ele eficiente în raport cu ce au de făcut? cum cheltuiesc resursele pe care le au la dispoziţie? Iar răspunsurile la aceste întrebări conturează parametrii unei dezbateri serioase: ce fel de servicii secrete vrem/ne trebuie? ce e de făcut ca să le avem aşa cum le vrem/ne trebuie? De fapt, încrederea adevărată în serviciile secrete este posibilă doar dacă există încredere în evaluările lor democratice. Este absurdă şi, cum ziceam săptămîna trecută, iluzorie concluzia că serviciile secrete au un grad ridicat de încredere, iar structurile chemate să le evalueze fie nu există, fie au un grad de încredere lamentabil (Parlamentul, de pildă).
Deocmadată, dezbatem în orb. De-aia şi sîntem atît de manipulabili şi, simţindu-ne astfel, devenim paranoici. Aud viteji care vorbesc despre alungarea „agenţilor acoperiţi“ din presă sau de pe unde există ei. Unul dintre cei mai reputaţi cunoscători ai serviciilor secrete, fost lucrător cu importante responsabilităţi la CIA, om extrem de inteligent şi extrem de experimentat, avînd la activul său o sumedenie de mari operaţiuni CIA, unele reuşite, altele eşuate, un om care, cu alte cuvinte, ştia cam tot despre materia pe care o discutăm, Richard M. Bissel jr. (1909-1994), a scris într-una din cărţile sale următoarele: „Competenţa profesională a unui serviciu secret constă şi e măsurabilă în capacitatea sa de a conduce operaţiuni secrete sau operaţiuni pe care le poate nega credibil, aşa cum competenţa avocaţilor constă în capacitatea lor de a cîştiga procese ori competenţa medicilor constă în capacitatea lor de a preveni ori vindeca boli. Serviciile secrete pot avea în cadrul lor jurnalişti străluciţi, luptători capabili, analişti politici de mare calitate, dar capacitatea profesională pentru care toţi aceştia sînt recrutaţi este aceea de a desfăşura operaţiuni sub acoperire. Aceasta este o calitate specială, greu de găsit în afara serviciilor secrete.“ Restul, săptămîna viitoare.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.