Contemplarea dezastrului
E-n natura noastră să privim cu nesaț peisajul de după catastrofă. O pornire irezistibilă ne face să căutăm miezul desfăcut al carnagiului, „splendoarea” rășchirată a ororii. Dacă e un dezastru natural, reluăm în buclă imaginile cu valuri uriașe care iau case, cu așezări făcute chisăliță de vreun cutremur sau cu incendii gigantice de pădure, mușcînd fără milă din spații unde locuiesc oameni. De fiecare dată țîțîim și dăm din cap a negare. Dar nu ne recunoaștem pofta lăuntrică de a înghiți cu ochii și cu mintea grozăviile pe care le vedem. Există și o stilistică a contemplării dezastrului. Poți să caști ochii la urmele cumplite ale catastrofei, întrerupînd orice altă activitate. Ecranul te confiscă, aproape uiți să respiri. Alteori, fie vizionezi în mod repetat toate buletinele de știri care prezintă subiectul, fie folosești diferite artificii pe care tehnologia ți le pune la dispoziție pentru a vedea mai bine. Poți asista la orice carnagiu, la orice manifestare de disperare a unor sinistrați, la prăbușiri de clădiri și de avioane, la spectacole monstruoase lăsate în urmă de incendii colosale, stînd în fața televizorului sau a computerului, mîncînd cartofi prăjiți, popcorn sau înghețată, pînă uiți complet de tine. Mîncatul, în momentele astea, conține nu doar ceea ce înghițim după ce-am mestecat, ci și ceea ce vedem în ecrane. Bolul alimentar are „pe el” și fragmente de imagini, rămase aidoma unui sos în care am muiat fiecare bucățică de mîncare.
Dacă e un accident pe șosea, nu contează că drumul s-a deblocat și circulația normală poate fi reluată. Șirul de mașini, întins pe kilometri, abia se mișcă. Pentru că, odată ajunși în dreptul locului în care s-a petrecut accidentul, trebuie să vedem în profunzime ce-i acolo. Fiecare mașină încetinește, în așa fel încît șoferul și pasagerii să apuce să filmeze, să facă poze sau pur și simplu să vadă mai bine despre ce e vorba. Ochii devin niște căngi care dau la o parte totul, în încercarea de a-și deschide drumul privirii spre orice carcasă rezultată din impactul devastator. Nu contează dacă sînt fiarele unei mașini sau corpurile sîngerînde ale unor victime. Ochii noștri vor să scormonească în amestecul de metal, carne și cauciuc fumegînd, încercînd să înghită cît mai multă monstruozitate. E ca și cînd, la vederea ororii, am vrea să ne umplem de ea, să ne tăvălim în mlaștina ei, să pătrundem pînă în fibra cea mai intimă a dezastrului altora. E ceva din lăuntrul nostru, căruia nu-i putem sta împotrivă. Fără să ne dăm seama, pentru cîteva secunde, scormonind cu privirea în nenorocirea care i-a-nfulecat pe alții, scăpăm de frica profundă că așa ceva ni se poate întîmpla și nouă. Moartea, Cruzimea, Oroarea, toate celelalte surate și ceilalți frați ai lor tocmai au trecut pe-acolo și-au prins pe altcineva. Noi am scăpat. Ceva din străfunduri ne îndeamnă să ne „mînjim” cu sîngele rămas. Nu ne dăm seama conștient, dar simțim că „tăvălirea” asta prin peisaj o să țină pericolul la distanță, măcar pentru o vreme.
Apoi, ca să consolidăm linia de apărare, relatăm totul cu lux de amănunte. Chiar dacă unii dintre cei cărora ne adresăm nu vor să audă ce avem de zis. Asta ne ațîță și mai rău. Ochii ni se înroșesc, tonul vocii crește, începem să-i urîm pe cei care nu vor să fie părtașii poveștii despre oroarea pe care o avem de spus. Căutăm orice mijloc de a da afară ce avem în noi. Pentru că simțim că, dacă reușim să spunem ceea ce am văzut, „zidul de apărare” se dublează. Ghemul de emoții înghițite la locul faptei trebuie regurgitat, pentru a completa circuitul ororii în natură și a arunca povara asta asupra altora. Uneori, dorința de a povesti, de a scăpa de greutatea lucrurilor sinistre cărora le-am fost martori se transformă într-o cruzime cumplită. Vrem să-i umplem și pe interlocutori de ce-am văzut și simțit noi la un moment dat. I-am despica și-am îndesa în ei ceva-ul ăsta, i-am împroșca din toate părțile cu descrieri cît mai pline de cruzime, ne-am curăța de tăvălirea prin peisajul ororii, aruncînd pe ceilalți tot ce-a rămas lipit, agățat de noi. E ca atunci cînd mergem la țară, oriunde, și-avem senzația că numai acolo lumea vorbește doar despre cine și, mai ales, cum a murit. De fapt, ni se-ntîmplă și nouă zilnic, dar în alte forme. Deși nu ne place cînd cineva ne arată că și noi conținem mecanismul ăsta primar, cu sau fără vrere, el e o parte din ceea ce sîntem. E o bucată din dimensiunea existenței noastre ca ființe umane.
În perioada asta, cînd bîntuie molima, poveștile care-ți produc fiori pe șira spinării hălăduiesc și ele, cu entuziasm, prin aerul pe care-l respirăm. Sînt relatări crunte despre eșecurile sistemului de sănătate, chinurile prin care au trecut unii dintre cei dispăruți, disperarea familiilor care și-au pierdut oameni dragi, exasperarea și neputința unor medici în fața „asasinului nevăzut”. În același timp, circulă și povești despre idioțenia sau nemernicia unora, despre impostura și tembelismul altora, despre prostie pură, rea-voință, cinism sau ticăloșie. Există o foame primară, sălbatică, de cifre care să confirme amploarea dezastrului, o dorință de scandal, o mîrîire care amintește de haitele în care se declanșează, la un moment dat, sfîrtecarea generală. Dacă vrei să fii cu adevărat „o ființă civilizată”, în perioada asta nu e deloc suficient să înțelegi ce se petrece în jur. Nu e de-ajuns să contempli dezastrul. A face orice formă de voluntariat, a nu intra în corul mîrîielilor, a nu ațîța spiritele sau a nu crea panică, dar a-i face conștienți pe cît mai mulți de gravitatea momentului și de nevoia de a ne comporta responsabil, a face cele mai mici gesturi, de la purtatul măștii la păstrarea igienei și a distanței, preocuparea de a folosi un ton firesc în comunicarea cu alții, toate astea și multe altele asemenea sînt acte ale unei ființe civilizate.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.