Conservatorul
neliniştile şi chipul În România de azi nu e deloc greu să fii liberal şi nici să fii socialist. Cel mai greu e să fii conservator. Fundamental, conservator este acela care preferă procedurile instituţionale - revoluţiilor, schimbările chibzuite - reformelor, tradiţia - inovaţiei. La noi, conservatorul se află de la bun început într-o situaţie imposibilă. Nimic din trecutul recent al României nu este de păstrat. Ce să conservi? Nici refugiul în interbelic nu poate fi reconfortant pentru un conservator adevărat. O fi arătat România dintre războaie excelent din punct de vedere cultural, dar politiceşte a fost mai degrabă instabilă şi haotică decît democratică şi solidă, aşa cum vrea un conservator. De altfel, nici atunci conservatorii nu aveau mare trecere. În fine, nici anii lui Carol I nu sînt o soluţie, de vreme ce România de acum nu mai are nici o legătură cu România de atunci. De aceea, liberalii şi socialiştii, oameni ai schimbării, au succes la noi, şi conservatorii, nu. Dar dificultatea supremă pentru cel care vrea să fie conservator în România este eradicarea eticului şi a decenţei din spaţiul public. Instituţiile noastre, bizantine şi bizare, pendulează spectral între incompetenţă şi abuz, seamănă cu labirinturi întunecoase în care, odată pătruns, ţi se poate întîmpla orice. Nici nu se poate vorbi de etică în instituţii pentru care urgentă este iluminarea holurilor şi desfundarea closetelor. Atunci, cum mai poţi să fii conservator în România de azi? Conservatorul nu se opune schimbărilor, ci doar unui anumit fel de a schimba. Spre deosebire de revoluţionari, de radicali, de reformatorii incurabili, de terapişti prin şoc, conservatorul crede că schimbările sînt dezirabile dacă şi numai dacă vin natural, firesc, din logica lucrurilor, se întemeiază pe necesar şi nu pe utopii sau programe. Asta nu înseamnă că voinţa (eventual politică) nu are un rol în schimbare. Să nu uităm că una dintre marile figuri ale conservatorismului secolului al XX-lea, Margaret Thatcher, şi-a început mandatele succesive de prim-ministru printr-o reformă radicală a serviciilor publice. Thatcherism-ul însă a fost posibil pentru că a schimbat instituţii şi proceduri, legi şi reguli, dar temeiul etic al serviciului public britanic a rămas neatins. A fost conservat. Era acolo de secole. La noi, reformele şi-au propus, pe bună dreptate, schimbarea din temelii a mentalităţilor şi apucăturilor - asta nu e specialitatea conservatorului. Conservatorul crede că societatea preexistă individului. Spre deosebire de contractualişti, nu crede că aranjamentele sociale se fac şi se desfac asemenea pactelor, ci au rădăcini adînci care trebuie respectate şi, spre deosebire de socialişti, nu crede că relaţia individului cu societatea este mediată de clase sociale, ci de probitatea morală şi de competenţa profesională individuală. Instituţiile au puterea în societate şi nu oamenii care le dau concreteţe, iar statul exercită,înainte de orice, autoritate morală, căci instituţiile, deşi subiect al aranjamentului constituţional, sînt autonome. Conservatorismul nu s-a născut ex nihilo. Burke, fondatorul intelectual al conservatorismului modern, deşi era un Whig, a scris încercînd să împace principiul libertăţii din doctrina Whig cu principiul ordinii din doctrina Tory. Ideile sale despre piaţă şi proprietate sînt foarte asemănătoare cu cele ale contemporanului său Adam Smith, cu o tuşă mai groasă pe importanţa moştenirii - element crucial pentru o Weltanschauung conservatoare. Deşi - spuneam - e greu să fii conservator în România, există mulţi oameni care, dacă nu se definesc ca atare, măcar se simt mai degrabă conservatori. Opţiunile lor interioare, modul lor de viaţă, felul lor de a înţelege lumea sînt coerente în orizontul neamenajat al conservatorismului românesc. Astfel, chipul conservatorului român se compune încet-încet. Încerc, acum, o rapidă schiţă de portret. Fiind o natură antiutopică, conservatorul român este deopotrivă anticomunist şi antifascist. El crede în Dumnezeu, dar nu în sens "spiritualist" sau "non-denominaţional", ci în sens evanghelic, şi se socoteşte aparţinător al Bisericii Sale. Prin urmare, crede că există ceva sacru în cuvîntul dat sau în instituţii sociale pe care alţii le consideră anacronice, chiar dăunătoare, precum căsătoria, familia, prietenia - şi nu acceptă denaturarea lor. E preocupat să trăiască bine, e responsabil faţă de familia sa şi faţă de lume în general (ştie că lumea nu începe şi nu se sfîrşeşte cu el) şi îşi pune mereu problema utilităţii sale sociale. Judecă lumea după criterii utilitariste şi după criterii etice, în acelaşi timp. Nu ar spune în ruptul capului că cineva care minte, înşeală, fură, abuzează şi face avere e "băiat deştept, bravo lui". Crede că socialul este intrinsec naturii umane şi, de aceea, crede că obligaţiile individului sînt absolut egale ca importanţă cu drepturile şi libertăţile sale. Vrea un stat puternic, dar discret, care să nu aibă altă menire decît asigurarea securităţii cetăţenilor săi. Iar cînd securitatea cetăţenilor este în pericol, vrea ca statul său să fie în stare să răspundă rapid, exact pe măsura pericolului, şi cu ceva în plus. Altfel, o piaţă liberă şi decentă este singurul criteriu al valorii sociale, iar statul de drept e singura organizare juridică acceptabilă. Înţelege rostul adînc al gestului gratuit, al donaţiei şi al carităţii. El crede în diferenţă şi o respectă, are preferinţe pe care le exprimă dezinhibat şi poate fi - cum se spune azi cu reproş - opinionated. Rasismul şi discriminarea după alte criterii decît cele ale valorii profesionale, intelectuale şi morale îi sînt străine. Dar pe aceste criterii şi numai pe acestea, o anumită discriminare se impune. Conservatorul este gata să recunoască oricui ceea ce recunoaşte pentru sine - acesta este singurul sens în care se poate vorbi despre egalitarism într-o viziune conservatoare. Oricine intră în acest profil e conservator. Mai ales pentru el/ea, revin săptămîna viitoare.