Conlucrarea
Știu, termenul „conlucrare” nu arată prea bine într-un titlu. Ce mare filozofie poți scoate dintr-un fapt atît de banal, care se leagă de cele mai elementare aspecte ale condiției umane, aspecte cunoscute de toată lumea? Sîntem oameni și trăim în colectivități. Prin urmare, trebuie să conviețuim și, inevitabil, să conlucrăm. Ce necesitate socială și, în fond, naturală – dacă ne gîndim că de conlucrare depinde supraviețuirea noastră în istorie – ar fi mai ușor de înțeles decît asta? Nici una, aș fi răspuns și eu, dîndu-vă necondiționat dreptate, înainte să citesc volumul lui Yuval Noah Harari (Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, traducere de Adrian Șerban, Polirom, 2017), pe care îl aminteam aici săptămîna trecută. Lectura mi-a schimbat întrucîtva optica. Da, „conlucrarea” pare o chestiune complexă în sistemul hermeneutic al profesorului de la Universitatea din Ierusalim. Parcurgîndu-i cartea, nu ai cum să nu meditezi la acest detaliu existențial, doar aparent comun. Pe scurt, după Harari, în vremuri imemoriale, homo sapiens a realizat că, pentru a rezista mai ușor intemperiilor, trebuia să conlucreze, mai curînd decît să concureze, cu semenii săi. Armonia – obligatorie într-un asemenea demers – se dovedea însă dificil de atins. Pe lîngă individualismul firesc în exercițiul competițional al supraviețuirii, apărea și o problemă structurală: oamenii nu erau, vai, egali! Deosebirile de forță fizică, rezistență la efort și eficacitate pe multiplele planuri ale activității zilnice generau inegalități – de gen, vîrstă, stare și înzestrare. Adică femeile, de pildă, puteau fi mai puțin eficiente decît bărbații în tehnicile standard impuse de supraviețuire. La fel bătrînii, copiii, bolnavii și cei cu deficiențe – de diverse tipuri – native. Cum să armonizezi adunări atît de diverse (din perspectiva randamentului fiecărui exponent în parte), cum să le determini să conlucreze – să observe carevasăzică miza aportului individual, capacitatea tuturor inșilor, indiferent de condiția lor, de a oferi ceva singular, ceva hotărîtor pentru binele întregului grup? Autorul crede – spre deruta inițială a lectorului analizei sale – că minunea s-a putut întîmpla prin ficțiune, i.e. prin jocul imaginarului care a produs „revoluția cognitivă”.
Homo sapiens a început să creeze scenarii fictive de viață, menite să unească spiritual, moral și emoțional comunitatea. Oamenii au ajuns să creadă în ele și să și le asume drept legi naturale ori „realități” incontestabile, fără de care existența nu ar fi fost posibilă. „Credința” respectivă a idealizat mediul înconjurător – contextul, cum ar veni –, mobilizîndu-i pe toți în efortul conlucrării și ajutîndu-i să conviețuiască pe același plan, în pofida deosebirilor (uneori dramatice) dintre ei. Așa s-au format primele societăți, primele grupuri animate de un țel comun, deși constituite din indivizi diferiți și, mai ales, inegali. Noile entități au oferit credit unor himere frumos creionate (tot atît de îndepărtate uneori de realitatea propriu-zisă precum este Europa de Australia), himere ce le-au furnizat totuși, la schimb, impulsul de a fi împreună, de a acționa în numele unui destin colectiv și, ca atare, de a conlucra. De aici abolirea „legii junglei”, specificitate a evoluției umane care i-a contrariat pe mulți darwiniști. Cum de nu s-a autodecimat homo sapiens, în mileniile de formare, din nevoia naturală de supraviețuire individualistă? – s-au întrebat ei frecvent. Cum de nu s-a impus, în mod absolut (nu numai simbolic), supremația celui mai tare la inșii primitivi? De unde sentimentul de compasiune și grijă pentru cel slab la niște primate vag evoluate (există dovezi științifice că pînă și neanderthalienii își ocroteau confrații cu handicapuri severe, dobîndite ori înnăscute, păstrîndu-i în comunitate)? Explicația lui Harari rămîne fără echivoc: faptul a venit din actul conlucrării de grup, articulat pe fondul proiecțiilor ficționale, imaginare, autoinduse, cum ar fi bunăoară egalitatea (naturală) între reprezentanții speciei. Conlucrarea ca rezultat al proiecției imaginare s-a perpetuat pe parcursul istoriei umane, căpătînd, în epoca modernă, expresii sofisticate. Ce ficțiune ne-a mai mobilizat, în timp, în afara mitului „egalității”, pentru a fi apți de conlucrare? Un singur exemplu: banii. Ei nu constituie „o realitate materială”, ci „un construct psihologic” ce „convertește materia în minte” (p. 156). Cum? Prin încredere, printr-un nou mit așadar al solidarității: o solidaritate de percepție în cazul de față, o unitate de asumare.
Ce se întîmplă însă azi, cînd tocmai mitul încrederii în celălalt pare să dispară? Homo sapiens a intrat brusc într-un eon demistificator, demitizant, de imersie în realitatea crudă, unde conlucrarea devine, treptat, o cauză pierdută. Ne aflăm în pragul epocii disoluției și disjuncției, în care supremațiile se vor redefini furibund. Ce ficțiune unificatoare ne va mai putea oare salva?
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.