Concurs de ipocrizie
În materie de democraţie, parcursul preşedintelui georgian, Mihail Saakaşvili, nu e fără obstacole: în noiembrie trecut, cînd opoziţia contesta (pe drept sau pe nedrept) puterea lui, a proclamat starea de urgenţă şi a scos armata din barăci. N-a durat mult, dar astfel s-a înscris şi el în şirul conducătorilor postcomunişti, devotaţi statului de drept atîta timp cît le convine. Premianţii la democraţie din Occident, şefii unor state cu economii performante şi forţe armate disuasive acordă acestor lideri sprijin mai curînd pe criterii de simpatie personală, decît în funcţie de realizările lor pe calea reformelor promise. La capitolul simpatie, Saakaşvili stătea bine: e tînăr, cu diplome obţinute la prestigioase universităţi americane, a ajuns la putere pe valul unei evidente adeziuni populare. El a crezut că toate acestea pot fi argumente pentru acceptarea ţării sale în NATO, suveranitatea şi integritatea Georgiei fiind astfel garantate nu doar de atît de flexibila şi puţin respectata lege internaţională, cît de puterea militară a alianţei. Refuzul liderilor europeni, combinat cu susţinerea Statelor Unite, a dat un rezultat ambiguu, rezumat prin "poate, cîndva, în viitor, acum nu". Geografia Georgiei impune totuşi poziţii ceva mai concrete: pe de o parte, pe acolo, pe dedesubt, trec marile conducte care aduc petrol şi gaze în Europa; Rusia, dar şi ţările a căror aprovizionare depinde de integritatea acestor conducte sînt interesate de mîna cu acces la robinet. O hartă mai amănunţită arată că de partea rusă a graniţei se află regiunile Adigenă, Karaceavo-Cerkeză, Kabardino-Balkhară, Inguşetia, Daghestan, Cecenia. În toate acestea, majoritară este populaţia nerusă, uneori şi necreştină, aşa că liderii de la Kremlin (se tot uită că Putin a afirmat că dezmembrarea URSS a fost cea mai mare catastrofă politică a secolului XX) sînt vital interesaţi în stingerea conflictelor etnice cu forţa (ca în Cecenia), dacă altfel nu se poate. Precedentul Kosovo, trufia unor afirmaţii ale lui Saakaşvili, traseul politic imprevizibil al Ucrainei, proiectul amplasării scutului anti-rachetă în Republica Cehă şi Polonia au zgîndărit orgoliul Rusiei, pe cale de a-şi afirma supremaţia. Indignarea Uniunii Europene faţă de dimensiunea acţiunii militare a Rusiei a avut o mulţime de nuanţe: posesorii de contracte de gaze au fost mult mai prudenţi decît vecinii imediaţi ai Rusiei sau fostele republici sovietice. Statele Unite, actualul preşedinte şi candidaţii au declarat că e inacceptabil, că aşa nu se mai poate, şi-au exprimat sprijinul, dar a fost clar din prima clipă că Georgia nu poate aştepta de la Washington decît ajutor umanitar. Pentru prima oară după sfîrşitul războiului rece, Rusia a trecut cu armata peste graniţa unui stat suveran. Într-un articol din New York Herald Tribune, Dmitri Rogozin, ambasadorul Rusiei la NATO, evocă precedentele care justifică acţiunea rusă: acţiuni ale Statelor Unite în Grenada şi Panama, ale Marii Britanii în Malvine, ale Franţei şi Israelului, intervenţiile în Iugoslavia, Afganistan şi Irak, şi apoi se întreabă: "Doar Statele Unite şi NATO pot folosi forţa brutală cînd poftesc, iar Rusia să se abţină chiar dacă vede cum mii de cetăţeni de-ai săi sînt împuşcaţi? Dacă aceasta nu e ipocrizie, atunci ce e ipocrizia?". Se ajunge astfel la problema reală: nu e vorba despre legitimitate, ci despre dreptul unei ţări puternice de a exercita forţa aşa cum fac şi celelalte ţări puternice, în timp ce ţările slabe le ţin predici. În condiţiile războiului cu Al-Qaeda, în perspectiva confruntării cu Iranul, ale competiţiei economice, şi militare cu China, colaborarea cu Rusia trebuie menţinută şi de aceea Occidentul nu prea observă că în timp ce promit că se retrag, ruşii înaintează. Fostului cancelar german Gerhard Schröder, un reporter de la Der Spiegel îi aminteşte că John McCain, candidat la preşedinţia SUA, a spus: "Noi toţi sîntem georgieni". "Eu, nu!" - a răspuns Schröder. Parteneri neglijabili la concursul de ipocrizie, georgieni nu sînt decît georgienii.