Comuniştii anticomunişti

Parafrazînd un filozof, nu e atît de important ceea ce a făcut comunismul din noi, important este ceea ce facem noi cu ceea ce a făcut comunismul din noi. Postcomunismul nu încetează să mă uimească în ambele sensuri. Cu fiecare provocare a libertăţii, sînt uluit să descopăr ceea ce a făcut comunismul din noi. În 1989, eram siguri că, dacă Ceauşescu pleacă, totul va fi uşor. El şi partidul lui reprezentau obstacolul. Odată trecut, totul se va normaliza rapid. Credeam că avem nesfîrşite resurse ascunse şi calităţi prea înrădăcinate ca să fie alterate de comunism. Cînd s-a aprins lumina, am văzut cît de adînc lucrase întunericul în noi. Şi astăzi, din cînd în cînd, descoperim că Ceauşescu nu a murit. Reflexele politice ale dictatorului s-au perpetuat, halucinant, în trupul tinerei generaţii de politicieni. În celălalt sens, postcomunismul nu încetează să mă uimească prin inventivitatea cu care exacerbăm ceea ce a făcut comunismul din noi. E ca şi cum un mare mutilat îşi exhibă frenetic cioturile şi cheamă omenirea să admire frumuseţe de membre. Ni se tot spune că o generaţie de politicieni a expirat şi că o alta este aşteptată. Ni se tot spune că, la viitoarele alegeri, trebuie să votăm tinerii. Ni se tot spune că stă în puterea noastră, ca alegători, să schimbăm clasa politică. Sigur că ne-am săturat cu toţii de dl Iliescu, de toţi cei care au ieşit din mantaua lui şi populează, copios, toate partidele de astăzi. Dorinţa de schimbare a garniturii de politicieni este, cred, singurul impuls generalizat la nivelul opţiunii electoratului. Chiar şi cei scîrbiţi, care nici măcar nu se gîndesc să se mai apropie curînd de vreo urnă electorală, vor schimbarea actorilor care joacă, lamentabil, pe scena politică a României. Dar, cînd văd alternativa cea tînără - vorba poetului - zău că-mi vine să las baltă toate interesele. De 7 luni, avem o echipă executivă cît se poate de tînără. Avem un tînăr - socotit dintre cei mai promiţători - în fruntea Camerei Deputaţilor. Opoziţia musteşte de figuri proaspete. Şi totuşi, privindu-i, vedem un imens deşert. Expiraţii, anchilozaţi şi îmbătrîniţi în rele, aveau un singur impuls curat. Voiau, cu tot dinadinsul, să arate că nu mai au nici o legătură cu sistemul care i-a produs, că se pot debarasa de comunism, că ceauşismul, care i-a crescut şi format, nu i-a marcat ireversibil. Au descoperit NATO şi UE, au descoperit economia de piaţă, au descoperit statul de drept. Le-au asumat ca obiective, atît sub presiunea opiniei publice cît şi din raţiuni expiatorii. Au încercat să realizeze toate aceste obiective. Au făcut-o greu, cu ezitări exasperante, poate