Comunismul ca religie eşuată
Referirile la înrolarea în mișcarea comunistă ca la o experiență de tip religios abundă încă de la primele reflecții asupra fenomenului. De exemplu, Arthur Koestler scria că între credința tradițională și cea revoluționară (comunistă) nu sînt diferențe prea mari din punct de vedere psihologic. El asocia cu ambele un anume grad de fascinație pentru utopia paradisului pierdut, a epocii de aur – în cazul comunismului fiind vorba de utopia „societății comuniste primitive originare“. Dintr-o altă epocă și arie de cercetare, politologul Vladimir Tismăneanu a vorbit de „secta mesianică“ a comuniștilor. Deja aici nu mai discutăm de o experiență personală, ci de un cadru tipologic de manifestare a mișcării comuniste, care ar împrumuta caracteristicile unei secte religioase. De menționat că există o diferență asupra căreia nu voi insista aici, între comportamentul unei religii majore și cel al unei secte, iar preferința pentru această denumire deja presupune cîteva opțiuni interpretative semnificative. Dar deși expresia lui Vladimir Tismăneanu este cea care s-a consacrat în politologia românească și nu numai, cel care a dezvoltat o teorie autohtonă pe cît de articulată, pe atît de ignorată despre comunism ca experiență religioasă, încă din anii ’70, a fost publicistul, comunistul ilegalist, deținutul politic și memorialistul Belu Zilber.
Ca să ofer doar cîteva ilustrări, Zilber descrie la un moment dat condiția membrului de partid din formațiunea scoasă în afara legii în România interbelică. Potrivit lui, este de cele mai multe ori cazul unui frustrat a cărui existență a căpătat sens abia prin adeziune. Frustratul „înceta să mai fie altceva decît un membru al marelui mister. Se dăruia Domnului. Nu mai avea nici familie, nici prieteni. Începea o viață fără dragoste, fără milă, fără recunoștință“. În altă parte, Zilber face o paralelă savuroasă între păcatele pe care le puteai comite dacă erai comunist versus cele care puteau fi făcute dacă erai creștin. Iată o parte dintre cele din primul set, aparent benigne, dar de fapt precise şi grele, pe baza cărora s-au pronunţat şi executat inclusiv sentințe capitale: „deviaționism de dreapta, deviaționism de stînga, troțkism, alunecarea pe pantă, calomnierea conducătorilor, cosmopolitism, economism, spionaj, neîncredere în partid, lipsă de principialitate, sectarism, calomnierea Uniunii Sovietice, kautzkism, naționalism, lichidatorism, ploconire în fața Occidentului, viață imorală și altele și altele“. Nu este acum momentul unei sinteze a acestei viziuni a lui Zilber asupra comunismului ca experiență de tip religios, dar e de precizat că el a vorbit de comunism ca de un „monism“ în rînd cu iudaismul, creștinismul și mahomedanismul. „Cînd începuse să se usuce, Marx i-a redat (patimii moniste) o viață înspăimîntătoare. (…) Marx a creat un sistem monist care satisface gîndirea și deschide ușile unui nou paradis. Credincioșii și biserica trebuiau să apară“ – Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu, Humanitas, 1997.
Pornind de la acest gen de paralelisme, din unele puncte de vedere, comunismul pare cea mai recentă tentativă de amploare de revigorare a concepției de inspirație religioasă asupra lumii. O viziune de tip religios asupra lumii implică credința într-o lume de apoi, spre deosebire de viziunea de tip laic care, în prezent, e în plină expansiune și care presupune că accesul la unica lume existentă este disponibil deja, chiar dacă e deocamdată neexecutabil în întregime. În fața expansiunii curentului laic, comunismul a făcut o concesie majoră; pe filiație hegeliană, el plasează lumea de apoi tot în istorie, spre deosebire de religiile mari de pînă la el, dar într-un moment al istoriei suspendat în viitor, care în acest fel se raportează la prezent exact în modul în care transcendentul divin se raportează la lumea creată. Din acest motiv, comunismul rămîne în esență o religie, chiar dacă aparențele sale l-au făcut tentant și printre unii atei ai momentului. În cele ce urmează, voi încerca să menționez cîteva teme care ar putea fi dezvoltate pornind de la această prezumție teoretică a comunismului ca experiență mimetic sau chiar autentic religioasă.
Mai întîi, se pune întrebarea: de ce în cazul comunismului nu ar fi suficiente celelalte cadre explicative pînă la cel de tip religios? Examinări mai atente ar putea releva că totuși mișcarea a fost prea amplă pentru a fi doar un experiment social. Nu a fost capriciul vreunui despot grec ajuns să conducă o cetate. Nu a fost nici o frustă cucerire de teritorii, cum ar fi, să spunem, în cazul imperiului macedonean sau mongol, pentru că are în spate o doctrină completă, care a făcut adepți chiar și înainte de venirea soldaților-sacerdoți. Nu e nici expresia imperialismului slav, pentru că face apel la un alt set de valori, care s-a dovedit exportabil și în alte arii culturale. Nu a fost nici măcar o revoluție spirituală locală care ar fi reașezat și reinterpretat anumite idei dintr-o religie preexistentă. Comunismul a năzuit la mai mult, precum orice religie majoră care țintește la o reformă de amploare. Și nici nu e opusul sau alternativa la o altă orînduire, anume cea capitalistă, cum s-a prezentat pe sine cîteva decenii bune; printre alții, Alain Besançon a demontat în mod convingător această pretenție.
Avînd în vedere corespondențele morfologice dintre cele două totalitarisme ale secolului XX, comunismul și hitlerismul, se poate pune apoi și întrebarea firească de ce hitlerismul nu ar putea fi tratat la fel, și anume drept o mișcare în esență religioasă. Sînt mai multe elemente care împiedică o astfel de abordare. În primul rînd, hitlerismul a avut o fundamentare militaristă puternică. Ideologic, el era mai degrabă distructiv decît constructiv. Or, o mișcare religioasă încearcă să aducă un plus existenței, nu să contribuie la sărăcirea ei. O religie majoră încearcă să se adreseze cît mai multor oameni, și nu doar unora dintre ei, pe restul urmînd a i ucide. Apoi, pariul militar pierdut de hitlerism l-a privat pe acesta de posibilitatea oricărei consolidări. Vocația sa religioasă, dacă a existat, nu a avut timp să se manifeste, ea avînd totuși nevoie de mediul static al perioadelor de pace pentru a se afirma, în locul celui fluid, de război, care a dominat regimul. În al treilea rînd, hitlerismul este foarte zgîrcit în materie de promisiuni eshatologice. Lumea finală după Hitler este reorganizată concentric, cu rasa privilegiată în centru, rasele tolerate spre periferie, în vreme ce evreii și, eventual, slavii ar fi urmat să fie eliminați. Nici un salt calitativ decisiv, nici o transfigurare a lumii; e vorba mai degrabă de o inginerie socială rece, planificată rațional și executată militar. Cu aceste amendamente rasiale, viața ar fi urmat apoi să se desfășoare în parametri oarecum recognoscibili în „Reich-ul de 1000 de ani“ – care nici măcar nu e proclamat ca fiind etern, ca în orice eshatologie serioasă. La extrem, hitlerismul este mai degrabă corolarul concepției laice asupra lumii. La sfîrșitul istoriei, el nu face saltul peste vreun prag al mîntuirii, nici măcar în metaistorie, cum face comunismul, ci rămîne suspendat, într un stadiu indecis care n-a mai apucat a fi clarificat ideologic.
Cu toate acestea, încadrarea comunismului în rîndul religiilor majore este o idee care, chiar dacă este enunțată sporadic, nu a prins teren ferm în cercetări dedicate și sistematice. Aici avem de-a face cu două motivații. Pentru marea majoritate a celor interesați de fenomen, experiența comunistă a fost prea directă și prea personală ca să fie tradusă în termeni explicit religioși. E adevărat că unii s-au referit în termeni religioși la experiența de membru de partid, dar pînă la extrapolarea mișcării la un statut de fenomen social-religios, calea a rămas lungă și în general neparcursă. Avatarurile vieții de partid sau, din contra, confruntarea dură cu aparatul represiv comunist au obnubilat esența religioasă a experienței comuniste. Oamenii au văzut în ea în primul rînd trăirea personală care le-a afectat în mod direct traiul, comportamentul și relațiile familiale și sociale. Altfel spus, comunismul este prea aproape de noi în timp pentru a i fi percepută valența principală, și anume cea religioasă. Abia o distanțare temporală, precum cea de peste un sfert de secol de la căderea sa în Estul Europei, poate crea un spațiu de percepție adecvat. În al doilea rînd, se ridică întrebarea pertinentă legată de ambițiile politice ale comunismului. De ce comuniștii au vrut puterea și nu și-au făcut doar o biserică? Aici e de observat natura mesianismului comunist, faptul că primii pași pînă la raiul istoric se fac, pentru el, încă de aici și de acum, adică prin mijloacele istorice existente, cum ar fi puterea politică. Deci cucerirea puterii politice nu este deloc incompatibilă cu doctrina comunistă, chiar dacă nu e direct și canonic religioasă. Nu e de uitat, pe de altă parte, și că la începuturi metoda de propagare a crezului comunist nu presupunea neapărat acapararea scenei politice. Calea viza ridicarea conștiinței de clasă a muncitorimii, căreia i se împărtășeau tainele doctrinei în mici biserici proletare originare, pre-politice.
Se știe: lumea de apoi a religiei comuniste este a proletariatului, care în prealabil a înghițit toate celelalte clase. Ca și în eshatologia creștină, în raiul proletar nu mai sînt diferențe între oameni. Doar că generațiile raiului proletar sînt vii, sînt urmașii biologici direcți ai generațiilor de azi, spre deosebire de locatarii raiului creștin (și nu numai), care provin din trierea tuturor generațiilor de pînă acum și care ar trebui să fie în general morți, dacă nu cumva au apucat Apocalipsa. Diferența dintre vii și morți nu mai contează însă în fața măreției ideii de rai, la care și comunismul aderă, așa încît el e primit pînă la urmă fără rezerve în rîndul religiilor. Forța supremă în comunism este această direcție inexorabilă a istoriei, care nu se înfăptuiește însă de la sine, ci prin unii mesageri inspirați, de mare cuprindere și viziune, care vor fi fost învățătorii maselor. În panteonul comunist, în rol de profet și evanghelist prin excelență este Marx, Lenin este trimisul special care a întemeiat ordinul (Teologul și Moralistul, după cum îi spunea Zilber), iar Stalin este Sfîntul Împărat care a extins imperiul. Și de aici, comunismul începe să se desfășoare după modelul clasic al religiei consacrate. Ca să folosesc terminologia credinței creștine, mai aproape de uzanțele culturii noastre, de ale cărei structuri comunismul est-european s-a apropiat vrînd-nevrînd, el are întemeietori, doctrină, apostoli, martiri, sinaxar, ritualuri, eretici, inchiziție, planuri și războaie de prozelitism. Similitudinile sînt nenumărate. Chiar și fervoarea primilor credincioși comuniști este una de tip religios. Descrierile adeziunilor la mișcare sînt pline de metafore religioase. Trăirile sînt de ordin religios, dacă nu chiar mistic. Stadiul apofatic al credinței e atins incredibil de repede, partidul devenind în scurt timp și infailibil, și de nepătruns. Asupra lui planează majoritatea atributelor divine.
Una dintre trăsăturile frapante ale comunismului ca religie majoră este intoleranța absolută. Necredincioșii sînt dușmani ai comunismului. Comunismul nu poate fi refuzat; dacă îl refuzi, ești condamnat. Comuniștii nu au nici un punct comun cu necomuniștii, ei nu pot arunca nici o punte către alți oameni. Lumea necomunistă este de rang inferior și urmează a fi cucerită. Clasele celelalte, denumirea comunistă pentru necredincioși, urmează a fi convertite. Comunismul e o religie expansivă, a sabiei, aflată în conflict exterior permanent, pînă la victoria finală. Lupta se dă însă și în interiorul conștiințelor. Ezitarea și îndoiala credincioșilor nu sînt tolerate. Autocritica e echivalentul spovedaniei, dar e o scrutare internă făcută în public și nu absolvă subiectul. Pedeapsa pentru cea mai mică deviere e totală și e urmată foarte rar și aproape mereu tardiv de o reabilitare. Comunistul nu poate fi decît perfect.
După cîteva secole de încercări de separare a statului de Biserică, comunismul reprezintă în Europa o ultimă zvîcnire a modelului de contopire a sacerdotului cu bazileul. În comunism se reface simfonia dintre laic și religios; statul profan e resorbit de partidul divin, care reintroduce în lumea septică a administrației criteriile alogene ale unei lumi prezentate ca ideale. Partidul are criterii, partidul are norme, partidul are chiar și o morală care, în ultimă instanță, se subscriu vechiului impuls al exercitării binelui cu forța.
Disputa comunismului cu religiile existente nu era de natură atee, ci direct religioasă, ca între adversari. A funcționat și aici gelozia credinței, mai ales din partea comuniștilor; nici o religie nu vrea, în definitiv, credincioși cu doi dumnezei. Dar ceea ce a fost realmente spectaculos a fost înfrîngerea categorică a religiilor consacrate de către noua credință comunistă. Răspîndirea comunismului a fost extrem de rapidă dacă e să o comparăm cu cea creștină sau musulmană în primele decenii de după apariție. Sau, după cum scria Zilber, „nici o altă formă a monismului n-a cunoscut o victorie de asemenea amploare, într-un timp atît de scurt“. Poate că ulterior s-a ajuns la un echilibru sau armistițiu, dar ocuparea de către comuniști a unor teritorii vaste într-un răstimp scurt e evidentă. Dincolo de aspectele tehnologice, logistice sau de comunicare, indiscutabil mai bune în secolul XX decît în orice alt secol precedent, fără postularea unei rezistențe modeste a religiilor existente nu poate fi satisfăcător explicată masiva expansiune a comunismului. Greșeala religiilor existente a fost că nu au tratat comunismul drept o religie, un adversar frontal; l-au combătut cu diferite arme, de la rezistența tacită la demonizarea doctrinară, dar nu l-au considerat un adversar de același nivel, capabil să le provoace teologic.
Dar dacă nu religiile existente, atunci cine a doborît totuși religia comunistă? În primul rînd, doborît e poate un cuvînt pretențios în actualul context. Comunismul e religie dominantă în continuare în China și, sub o formă deghizată și probabil marginală în raport cu naționalismul pravoslavnic, el supraviețuiește în unele state foste sovietice, și în principal în Rusia. Comunismul s-a prăbușit doar în țările est-europene, cauza fiind tocmai laicizarea lui accelerată. Mediul laicizat predominant din aceste țări, devenit deja tradițional, a dus la veștejirea patosului religios comunist și, în cele din urmă, la eșuarea noii religii. Începutul căderii a fost dat chiar de preoții noii credințe, a căror încredere în eshatologia comunistă a fost din ce în ce mai zdruncinată. În estul Europei, comunismul nu a putut dura mai mult de două generații din aceeași cauză din care religiile existente nu au avut puterea să i se opună: declinul viziunii de tip religios la nivel larg social.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.