Complotul împotriva lumii

Nu e deloc greu de sesizat o oare­care tensiune în aer. Orice pu­bli­ca­ție deschid, orice rețea socială folosesc, orice conversație cu prieteni sau cunoscuți port, voi ajunge mai devreme sau mai tîrziu la subiectul „lumea se duce naibii“. Nici nu e greu de înțeles de ce. Aproape nu trece zi în care să nu aflu că vreun fanatic a omorît oameni. Cu cuțitul, cu camionul, cu pistolul. Nu cred că există limită a imaginației pentru un asasin care s-a decis că a venit momentul să devină celebru. La fel cum nu cred că există nici limită a justificărilor pe care un astfel de om și le poate invoca pentru a ucide. Rămîn apoi vieți pierdute și explicații niciodată suficiente. Nici n-ar putea fi. Cum ai putea să explici o crimă? 

Tentația de a găsi cadrul logic, paradigma în care întîmplările astea au loc e naturală și, în același timp, sortită eșecului. Oricîte flotări logice s-ar face, e greu să asociezi ura împotriva homosexualilor care îl împinge pe un cetățean din Orlando să comită un masacru într-un club gay cu uciderea unor persoane cu dizabilități dintr-un spital de lîngă Tokyo și cu atentatele din Europa. Cu cît mai multe astfel de evenimente își fac loc în știri, cu atît mai mare e tentația de a le încadra pe toate într-un fel de imagine a preapocalipsei. Ba chiar jurnaliști, altfel lucizi, se grăbesc să pună „breaking news“ pe tot felul de conflicte casnice sau amoroase care nu au nici o legătură nici cu terorismul, nici cu ciocnirea civilizațiilor sau orice altă teorie care prinde viață sau reînvie zilele astea. Încă nu și-a făcut loc în spațiul public noțiunea de terorism hormonal, dar nu m-ar mira să o vedem vehiculată cît de curînd. 

Peste toate evenimentele acestea, care tind să intre cumva în cotidian, vin și știrile politice. Donald Trump tocmai a cîștigat nominalizarea pentru candidatura la președinție din partea Partidului Republican. Imaginea unui Hitler portocaliu e deja aproape clasicizată. O reluare creativă a teoriei principale din Complotul împotriva Americii e ceea ce se acreditează pe mai toate mediile, deși, spre surprinderea mea, cartea lui Philip Roth nu e încă invocată. 

Apoi avem Brexitul. În România, valul de rasism sublimat în referendumul din Marea Britanie este invizibil doar pentru ideologi de dreapta care își preferă propriile idiosincrazii comode. Decizia britanicilor de a întoarce spatele continentului, cuplată cu ridicarea a multe și deja semnificative mișcări naționalist-izolaționiste în statele rămase în Uniunea Europeană creează senzația unui sfîrșit al lumii așa cum o știm. Michael Stipe își poate aroga meritul că a scris cu douăzeci de ani mai devreme imnul acestor vremuri. 

Peste toate vine Rusia. Cu armele ei, cu spionii ei, cu idioții ei utili. Merită o notă specială imaginea prezentă a acestui stat care, grație acelorași ideologi din paragraful anterior, a ajuns să fie mai prezent în viețile noastre decît orice altă entitate politică a momentului. Vedem spioni ruși și mesaje de propagandă rusești peste tot. Din bucătăriile noastre și pînă la cel mai înalt nivel al instituțiilor na­țio­nale și internaționale. Îmi place uneori să îmi închipui că undeva, într-un birou din Moscova, un pravoslavnic loial președintelui Putin își face cruci rîzînd cînd află ce mai cred românii că fac rușii prin București sau Baia Mare. 

Sînt, spuneam mai sus, sortite eșecului încercările de a găsi firul comun între toate aceste lucruri, iar teoria crizei universale nu contribuie în nici un fel la o mai bună înțelegere a lumii în care trăim. În fapt, această fascinație a sfîrșitului seamănă foarte mult cu tentația oamenilor care se tem de înălțime de a se apropia de marginea prăpastiei. Un soi de ispită a destinului de dragul senzațiilor tari pe care numai teama și un ultim moment de rațiune o fac să nu devină tragedie. Avem de-a face, de fapt, cu multe crize locale sau regionale, fiecare cu explicațiile ei și cu posibilele ei soluții. Unele dintre aceste evenimente nu pot fi prevenite (cum ai putea să știi că un om a înnebunit și va acționa în virtutea nebuniei sale dacă nu a dat niciodată semne că e capabil să ucidă?). Iar aici nu e nimic nou. Imprevizibilul e totuși parte din viață. 

Aș vrea să propun aici ca posibil model de interpretare pe cel emis de futurologul Ray Kurzweil, care spunea recent că senzația că universul se defectează vine, în bună măsură, de la faptul că accesul la informație este mult mai bun. Cu un secol în urmă, spune Kurzweil, dacă satul vecin era șters de pe hartă, ai fi aflat tîrziu sau deloc. Acum nu numai că afli despre satul șters de pe hartă pe partea cealaltă a pămîntului, dar ai suficiente detalii încît acel eveniment să devină parte din experiența ta de viață într-un fel sau altul. Ca argument în sprijinul acestei teorii aș aduce aminte de tragediile anilor ’90, suficient de aproape cît să mai poată fi ținute minte: războiul din Balcani, genocidul din Rwanda, măcelul din Cecenia și veșnicul conflict din Orientul Mijlociu despre care citeau părinții noștri în tinerețe. Despre ceea ce citim sau trăim noi acum vor citi probabil urmașii noștri. La fel, anii ’80, cu atentatele lor, cu invaziile și războaiele vremii. Anii ’70, de asemenea. S-a schimbat într-adevăr lumea în rău?

Nu cred că ne îndreptăm spre dezastru, dar la fel de adevărat e că rămîne valabilă acea butadă-avertisment care spune: „Chiar dacă ești paranoic, nu înseamnă că nu e cineva care te urmărește“. Nu știm dacă există un complot împotriva lumii noastre. E bine, totuși, să fim vigilenți. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.