Complexe, timidităţi, şabloane

Beam o bere cu un amic - funcţionar de poziţie medie în Comisie - puţin înainte de aderare, în Grand Place, la Bruxelles. "Sîntem cam dezamăgiţi de România şi Bulgaria" - zice el. "Eteee, o să mă iei cu corupţia, ştii că e multă percepţie, puţine date reale" - răspund eu, demn. "Credeam că vorbim serios, ştii că eu nu merg pe şabloanele astea" - îmi zice. "Atunci te referi la sărăcie?". "Nici poveste, că nici Grecia sau Portugalia nu erau niscai bogătani la aderare." "Şi-atunci?" - întreb nedumerit. Deja se ieşise din discursul pe care îl auzeam zi de zi la Bucureşti, eram pe teren necunoscut. "Există aici, la Bruxelles, senzaţia că nu veniţi cu nimic nou, că nu aduceţi nici o contribuţie intelectuală la dezbaterile Uniunii. Aşteptam mai mult, aşteptam păreri şi propuneri, cînd colo, nimic." Aşa a încheiat. Eu m-am supărat. Să ne fi făcut hoţi sau sărăcani, mai era cum era. Ne trecea. Să ne facă proşti, asta era de nesuportat. Românul din mine era făcut terci. Mi-a stat berea-n gît. La aproape doi ani de la momentul acela, mă tem că situaţiunea nu a evoluat mult. Avem, cît de cît, conturate nişte poziţii de vot în dosarele importante (energie, agricultură, extindere), dar lipsesc, încă, ideile proprii şi propunerile originale. Preocupările liderilor de opinie din "piaţa internă" sînt ataşate altor mize, cu relevanţă pînă la kilometrul 36 sau pe axa Piaţa Presei - Fîntîna Mioriţa (sediile Realitatea TV şi Antena 3). Urmăresc, de vreo patru ani, cam tot ce apare "pe tema europeană" în media românească. Zic că măcar trei sînt motivele importante care văduvesc agenda publică de "chestiunile europene". Unul este complexul. El poate fi de inferioritate (credinţa oarbă că lumina înţelepciunii politice vine de la Bruxelles, că "ai noştri" sînt fie prea fraieri, fie prea corupţi, fie prea primitivi, pentru a-şi impune argumentele pe plan european), ori de superioritate (reacţia disproporţionată şi ridicolă apropo de "statul italian fascist care amprentează ţiganii"). Ambele sînt neproductive, dovedind nesiguranţă. Nu cred că România nu are intelectuali de vîrf pentru Instituţii. Dau un singur exemplu: Mugur Isărescu. I-ar sta foarte bine la Banca Centrală Europeană. Ar face treabă foarte bună: are CV, are experienţă, are toate datele pentru a fi comparat cu oricare dintre ştabii conducerii de la Frankfurt. Un defect posibil: nu vorbeşte franceza, după cum îmi spunea un influent diplomat francez. ("Dar ştie franceza" - zic eu. "Nu aţi fost atent. Eu nu am spus că nu ştie franceza, am spus că nu vorbeşte franceza." M-am lămurit. Într-adevăr, Mugur Isărescu preferă să vorbească în americana de pe 1818 H street, sediul Băncii Mondiale. "Nu-i nimic, are suficientă mobilitate intelectuală pentru a şi vorbi franceza, dacă este absolut nevoie" - am replicat. Interlocutorul a zîmbit misterios.) Iată o idee posibilă: pe măsură ce data aderării la euro se apropie, poate nu ar fi deplasată o politică bi-partizană de susţinere diplomatică a lui Mugur Isărescu în structurile financiare comunitare. (Nici europarlamentarii români nu sînt chiar ultimii oameni la Bruxelles. Majoritatea se descurcă onorabil. Au învăţat foarte repede.) Din complexe pare a se naşte şi hiba numărul doi: timiditatea. Păi, cum să ne luăm noi, bravii lideri de opinie de la Bucureşti (ziarişti şi politicieni, deopotrivă) de firme ca EON sau de corporaţiile farmaceutice? Sînt prea mari şi prea puternici. "Nici nu ar interesa publicul" - mi se mai spune cîteodată. Mă indoiesc că "strategiile de afaceri" ale firmei care deţine monopolul distribuţiei de energie electrică şi gaz pentru toată Moldova nu sînt de interes. Nu cred că investigaţia pornită de Neelie Kroes (comisar pentru concurenţă, comisarul meu preferat) împotriva EON şi Gas de France pe tema încălcării normelor antitrust (adică, pe româneşte, pîrlirea consumatorilor) nu ar fi de interes pentru români. Ei plătesc, lunar, bani grei firmei germane. Tot ei se uită la televizor cum vine, spre guvern, regulat, cîte o avalanşă de cereri de scumpire a gazului. Tot ei au de cumpărat medicamente. Scumpe. De multe ori, mai scumpe decît produsele similare din străinătate. Nu îi interesează pe români că aceeaşi Neelie Kroes a lansat o extrem de spectaculoasă investigaţie asupra afacerilor marilor corporaţii farmaceutice, pe acelaşi motiv: înţelegeri pentru fixarea preţului? Media românească plînge de zor de mila farmaciştilor atunci cînd guvernul nu vrea să le dea bani, mai mulţi bani, cît mai mulţi bani. Şantajul cu "farmaciile goale" se repetă la intervale regulate. De unde timiditatea de a investiga profiturile obţinute de aceiaşi farmacişti? De ce, de exemplu, sînt 12 farmacii pe lungimea unei singure staţii de autobuz, între Perla şi Caragiale? De neprofitabile? Vine la rînd şablonul. "Uniunea este un club de elită ale cărui reguli nu se discută, se însuşesc." Are un singur merit: e uşor de enunţat şi de memorat. A fost relativ corect pentru perioada pre-aderare. Acum este dăunător. Mai este şi profund incorect. În Uniunea Europeană, totul este negociabil. Totul, în afară de cele cîteva principii fundamentale (de tip Copenhaga). Funcţionarea instituţiilor este consensuală. Prin urmare, trebuie negociată. Fiecare ţară, fiecare grup de interese, fiecare regiune trebuie să-şi dea cu părerea, să contribuie la definitivarea unei poziţii comune cît mai bune. Şablonul "clubului de elită cu reguli neclintite" inhibă, evident, orice dezbatere. Urmarea: prea puţine contribuţii româneşti, prea puţine opinii bine documentate. Pînă la urmă, am găsit ce să-i răspund amicului meu de la Comisie. I-am zis: "nu ne mai ajunge apprendre la democratie, acum trebuie apprendre şi la eurocratie. Dă-ne un pic de timp. O s-o facem şi p-asta". Şi am mai luat un rînd.