Codreanu în America

16 august 2017   PE CE LUME TRĂIM

Imaginile înfățișînd un bărbat de aproximativ 30 de ani vorbind cu reporterii în fața sediului unei instanțe americane aveau ceva suprarealist în ele. Mărturisesc că mi-a luat cîteva secunde pînă am reușit să fac legătura între toate detaliile. Ferm inflamat, bărbatul acuză autoritățile locale din Charlottesville că nu au mișcat un deget pentru a proteja dreptul „comunității naționaliste“ de a desfășura un protest pașnic. Îi acuză pe contramanifestanții liberali că au venit înarmați și au căutat un conflict.

Că a existat un conflict nu e nici un dubiu. În sediul instanței din spate, un om va fi judecat pentru că a intrat cu mașina într-un grup de militanți antinaționaliști. O femeie de 32 de ani a murit, alții au fost răniți. La televizor și pe Internet circulaseră deja imagini cu haosul din oraș. Cu doar cîteva zile înainte, în Charlottesville, așa-numitul alt-right și-a dat întîlnire cu organizații naziste vechi și obscure pentru un miting desfășurat sub lozinca „Uniți Dreapta“. Zvasticile de pe steaguri au ieșit brusc, într-o zi, din programele Discovery și History Channel și au trecut la CNN în jurnalele de știri. Mișcarea „antifa“ a ieșit și ea la lumină pentru a se opune pe străzi rasismului real sau perceput.

În fața tribunalului, de pe tricoul omului nostru ne privește… Corneliu Zelea Codreanu. Mutra aia de membru netalentat al unui proto-boyband. Backstreet boy demn. Lîngă imagine apare particula „prezent“, ceea ce indică faptul că articolul respectiv de îmbrăcăminte a fost conceput de cineva care e la curent cu ritualurile legionare. Corneliu Zelea Codreanu, America. Sîntem în 2017.

Senzația că asistăm la un congres mondial al tuturor relelor trecutului e greu de alungat. Vînzările unor volume ca 1984 și Handmaid’s Tale cresc brusc, ca și cum ambele ar fi descoperiri recente. Cea de a doua, publicată de Margaret Atwood în 1985, înfățișează o Americă distopică, patriarhală și violentă, dominată de un soi de Coaliție pentru Familie cu obiectivele atinse, și e subiect al unei ecranizări de succes la HBO. Ca măsură publică a succesului, romanul doamnei Atwood s-a întors pe lista celor mai bine vîndute cărți, publicată săptămînal de New York Times. De ce? Pentru că, brusc, distopiile au devenit plauzibile.

Există această teamă inerentă care însoțește știrile politice ale perioadei. Această teamă că nimeni nu vrea să mai asculte de nimeni, că e tîrziu pentru negociere și compromisuri decente și că ne apropiem de expirarea termenului de garanție al înțelegerilor care au făcut ca societățile noastre să funcționeze în parametri acceptabili. Bîntuie frica de profețiile din ficțiuni.

Grupuri de americani albi se tem că vor fi înlocuiți de minorități, polonezii se tem de ruși, românii de homosexuali, ungurii de vecini, francezii de musulmani, britanicii de propria statură, rușii de toată lumea și tot așa, într-un soi de spirală a fricilor reale sau inventate în care principala metodă de apărare a devenit atacul. Atacul orb, neinspirat și necalculat care nu face decît să producă victime și, odată cu fiecare victimă, și mai multă teamă, și mai multe frustrări.

Găsesc cumva trist faptul că singura idee politică românească ce a fost vreodată exportată în lume aparține liderului criminal al unui cult milenarist dispărut de foarte multă vreme. Nu știu cîți oameni mai au răbdare azi să citească rîndurile lăsate în urmă de Codreanu. Nu e nimic de reținut de acolo în afară de recursul la ură, izolaționism și etnicism searbăd. Ficțiunea vîndută de liderul Legiunii ca proiect politic nu oferă, în fapt, nimic. Nici măcar celor cărora le e dedicată. De aceea, raportarea lui Matthew Heimbach (cel din fața tribunalului) la Corneliu Zelea Codreanu e similară cu aceea a publicului mai larg la cartea lui Margaret Atwood. Similară nu prin propuneri sau avertismente – sînt total opuse –, ci prin depărtarea lor de realitate.

Nu cred că trăim o reîntoarcere la fascismul anilor ’30. Datele nu corespund, oamenii sînt diferiți, detaliile sînt importante, iar civilizația occidentală are alte griji, dacă avem răbdare să ne uităm dincolo de cei care strigă cel mai tare. Și cei care se tem de fascism, și cei care și-l doresc au să fie dezamăgiți. Sigur că simbolurile pot fi reciclate, dar istoria nu o repetăm. Faptul că încercăm să ne descoperim viitorul în eșecurile sau ficțiunile trecutului e mai degrabă un semn de dezorientare decît de analiză rațională. Și mai e ceva. E un semn al unei delăsări politice provocate de idei precum „sfîrșitul istoriei“ și de senzația de bunăstare indusă greșit de prezența unui televizor cu diagonală mare în toate casele așezate oriunde între Sulina și Charlottesville. E un abandon confortabil, o renunțare voluntară la drepturile și obligațiile politice ale fiecăruia dintre noi, lucru care face ca vocea excentricilor să se audă foarte puternic. Sîntem în pericol? Sigur că sîntem, dar cînd n-am fost? Ieri a fost criza refugiaților, alaltăieri criza economică, și tot așa pînă la începutul istoriei. De pierdut au pierdut doar societățile care n-au vrut să mai lupte pentru că nu și-au găsit în ele însele motive suficiente.

De asta, mai important decît lupta cu fantomele anilor ’30 e să vedem ce anume face oamenii să o ia în direcția extremismului. Ce îi sperie, ce își doresc și care sunt soluțiile legitime. Orice medic o să vă spună că tratarea simptomului nu e totuna cu tratarea maladiei.

Dacă ne uităm onest la România o să vedem decalaje. Multe, periculoase și, mai ales, nediscutate. Accesul la educație, la sănătate și la distribuția resurselor publice e neonest. Blocajele mentale împiedică soluțiile și oferă teren extremiștilor sau, cel puțin în prezentul românesc, ticăloșilor. Dar, cînd va expira și vremea ticăloșilor, cineva va clama ascendentul moral care să îi permită să ia decizii în numele poporului. Și n-ar fi de mirare să vedem un purtător de tricou cu Codreanu.

Se poate întoarce Căpitanul? Cu siguranță nu. Dar în numele său și profitînd de dezinteresul nostru comod se pot încă produce multe dezastre.

Faceți-vă timp, între două poze pe Instagram, să citiți știrile politice. Au rostul lor. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe