Clorinarea lui Floruț

5 mai 2021   PE CE LUME TRĂIM

De Florii, mi-am sunat, ca în fiecare an, amicul de la Facultatea de Chimie, profesorul Floruț Ferdinamnam, pentru a-l felicita de ziua numelui. Pentru prima oară, am făcut-o cu inima strînsă. Fiind pandemie, nu ne mai văzuserăm de multă vreme și nici nu mai vorbiserăm la telefon, copleșiți de activitățile online. Aflasem însă că, prin vară, Floruț își schimbase numele, prin hotărîre judecătorească, în Cloruț. Era acum profesorul Cloruț Ferdinamnam. Am bănuit că, în postură de chimist devotat, își dorise o simbioză metaforic-elocventă cu domeniul lui profesional, alegînd onomastic, iată, un element fundamental din tabloul lui Mendeleev – clorul. În ciuda redefinirii identității sale totuși, m-am gîndit că nu ar fi fost normal, actualmente, să nu-l sun, fie și în amintirea vechiului său apelativ, Floruț. Mi-a răspuns cu tristețe în glas. Mi-a mulțumit, cu jumătate de gură, că mă gîndisem la el, iar apoi, fără să întreb eu nimic, a adăugat mohorît: „Știu că mă crezi nebun. Cum să-l cheme pe unul, benevol, te întrebi, Cloruț, după ce s-a numit Floruț? Ei bine, află că prenumele meu în acte a fost, la început, Cloruț, nu Floruț. Ce se întîmplă acum e de fapt o revenire la identitatea mea inițială, din primul certificat de naștere, eliberat de Republica Socialistă România în 1966, aceea de Cloruț Ferdinamnam. M-am născut într-un cătun moldav, de cîmpie, unde se bea vin de buturugă în loc de apă. Taică-meu, cînd m-am ivit în lume, a fost trimis de maică-mea la Sfatul Popular cu indicația precisă să mă treacă în acte Floruț. Floruț Ferdinamnam. Era amiază cînd a ajuns acolo, așa încît și el, și funcționarul responsabil cu certificatele, Nea Bușică Dogaru, își astîmpăraseră deja setea matinală cu asupra de măsură. Amîndurora li s-a părut că Floruț ar fi nume de scapete și au decis împreună, cu pupături prelungi și îmbrățișări succesive, să mă cheme Cloruț. Am dus povara acestui prenume pînă la majorat, suportînd zeci de ironii ale copiilor pe teme cu eprubete, acizi și toalete dezinfectate. Într-un anume sens, cred că de aceea am și dat la Chimie în 1985 (și nu ca să mă pun bine cu Elena Ceaușescu, după cum se credea despre întreaga noastră breaslă înainte de 1989). Fusesem predestinat să ajung chimist de oracolul bahic din minusculul Sfat Popular al satului meu natal, moldav, de cîmpie!”.

După o scurtă pauză anamnetică, Cloruț-Floruț și-a reluat povestea: „La facultate, stăpîn în sfîrșit pe destinul meu, mi-am schimbat numele. Am devenit Floruț, așa cum m-ați cunoscut voi toți în ultimele patru decenii și așa cum își dorise biata maica-mea să mă cheme. Cum să fi fost studentul Cloruț de la Chimie, Dumnezeule mare?! Lucrurile au mers strună ulterior, nu am cum să mă plîng. Pînă cînd, prietene, în timpurile noastre moderne, m-a pus Sfîntul să-mi deschid un cont pe Facebook. Mi-am ascuns ziua de naștere, dar am uitat de sărbătoarea Floriilor. Urgie, tată, urgie! În fiecare an, mii de urări, mii de felicitări, mii de imagini viu colorate și expresive, mii de de inimi roșii explodîndu-mi în față! Pentru mulți ăsta este, cred, un experiment simpatic, dar eu, la fel ca tine, sînt un maimuțoi educat cu disciplina de fier a comunismului. Am simțurile răspunderii și politeții încrustate pe scoarța cerebrală. Nu dormeam dacă, pe lîngă activarea butonului de like, nu răspundeam și elaborat fiecărui mesaj de felicitare, cu recunoștință și plecăciune. Chestiunea a avut două consecințe teribile. Prima – am dezvoltat un sindrom obsesiv-compulsiv. Creionam în cap numai discursuri de mulțumiri, vedeam formule de gratitudine pretutindeni, trăiam senzația că pereții ar fi fost tapetați cu inimioare și buchețele de flori ce zvîcneau neîncetat. A doua – am făcut un soi de tetanie. Mi-au înțepenit, mi s-au încovoiat, mi s-au încîrligat degetele (de la atîte like-uri), încît parcă mi-ar fi crescut gheare. Familia fugea de mine, iar soacră-mea mă stropea cu agheasmă periodic. Ajunsese chiar la ideea de a consulta un exorcist. Doctorii nu m-au ajutat. Mi-au sugerat să-mi închid contul de Facebook, dar nu am putut, omule, nu am putut. Sînt dependent de el ca de un drog devastator. Ca atare, singura soluție a fost revenirea la numele hărăzit cîndva de aștrii bețivanilor – Cloruț. Am făcut pasul vara trecută. Mă cheamă din nou, ca în copilărie, Cloruț Ferdinamnam. Cîteva săptămîni am reușit să fiu mai optimist, gîndindu-mă la viitoarele Florii, adică la cele de față (cînd tu ai hotărît să mă suni, deși aici nu locuiește nici un Floruț) Apoi, pe 7 noiembrie, momentul sublimei sărbătoriri a Revoluției bolșevice, dezastrul s-a produs! Au venit iarăși, cu miile, mesajele de felicitare! Încă din 1987, aceasta e, se pare, Ziua Internațională a Chimiei. Cloruț-ul meu a răspuns perfect împrejurării. Nu am mai putut fi stăpînit. Soacra-mea m-a lovit cu crucea în cap și a aruncat pe mine mujdei de usturoi. Dacă nu intrau brancardierii de la Ambulanță pe ușă, îmi bătea și un țăruș în piept”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.

Mai multe