Clișee și idei de acum 70 de ani

9 martie 2022   PE CE LUME TRĂIM

E tulburător să descoperi că formule clișeizate ale epocii staliniste au supraviețuit undeva la est, continuînd să funcționeze ca odinioară, impuse prin forță sau preluate prin convingere. Mulți ni le aducem aminte destul de bine – din școală și din presă, din povestirile părinților, din lecturi literare sau istorice; le putem regăsi în ziarele românești disponibile acum online, în varii biblioteci electronice. E suficient să deschizi ziarul Scînteia din anii de după 1947, cînd ocupația sovietică, regimul totalitar și cenzura erau deja bine instalate, ca să descoperi toate formulele obligatorii din Newspeak-ul orwellian (bazat pe cea mai simplă inversare a sensurilor), asociate cu epitetele superlative din limbajul ceremonial al supunerii și umilinței.  

Formule obligatorii descriau „glorioasa Armată Sovietică eliberatoare”, care mai putea fi numită doar eroică, vitează, biruitoare și invincibilă: „Glorie invincibilei Armate Sovietice, straja păcii, eliberatoarea și apărătoarea independenței și libertății popoarelor” (12.05.1950). Formula suferea foarte puține variații, în sinonimie cu oaste și în forma de plural – „glorioasele Armate sovietice” (2.09.1949), „cu sprijinul vitezelor oști sovietice eliberatoare” (8.05.1955) –sau asociindu-se cu un superlativ involuntar antifrastic: „armata celui mai democratic stat din lume” (12.05.1950). Sărbătorirea zilei de 9 Mai era o bună ocazie de a suprapune, în discursul oficial al recunoștinței, armata sovietică din 1945 și armata rusă din 1877 („sprijinul hotărîtor al vitezelor armate ruse”, 8.05.1955). Relația dintre ocupant și ocupat era descrisă în termenii emoționali (cu accente orwelliene) ai protecției fraterne și paterne: „Simțim umărul puternic al unui frate mai mare” (22.08.1949); „În ochii ostașilor sovietici sclipea dragostea pentru copii” (22.08.1949). De altfel, în poezia propagandei oficiale de după război, în plin Război Rece, ostașul sovietic era o temă bine reprezentată, uneori prin intermediul raportării la simboluri, la monumentele rapid apărute în piețele publice, în special la statuia instalată în Piața Victoriei. Sînt texte care în vremuri normale reprezintă o sursă de umor involuntar, dar care devin mai greu digerabile în vreme de război. În Scânteia din 22 august 1949, poezia Ostașului sovietic pururi slavă, de Victor Tulbure, oferă o personificare gigantică: „cîmpii și munți ieșeau prin vâlvătăi / în calea lui cu pâine și cu sare”. În imnul Monumentul ostașului sovietic, de Mihu Dragomir, publicat în antologia Poezia nouă în R.P.R. (1952), găsim cele mai multe versuri memorabile: „Pășești ca-n clipa de asalt / pe soclul alb, de marmori grele. / Te văd mereu veghind, înalt / în capitala țării mele”. Ostașul e înnobilat de asocierea cu mitul marelui conducător: „Poate la Moscova-ai văzut / sau chiar ai și vorbit cu Stalin!”; „Viața-aceasta-n care ai pus / sămînța păcii staliniste”. Este evocat momentul fericit al clinchetului voios de șenile sovietice: „Cînd străzile din București / pe care-atîția ani de zile / umblară cizmele nemțești / tu le-ai trezit, sunînd șenile”. În Scînteia din 8 mai 1955, N. Tăutu publica o similară Inscripție pe Statuia Victoriei: „Soldat sovietic, toată omenirea / îți recunoaște chipul din statuie. / Chiar și din bronz tot caldă ți-e privirea / Și către inimi luminoasă suie!”.

În retorica Războiului Rece, țările ocupate sînt lagărul păcii, URSS – bastionul păcii, Stalin – „genialul conducător al frontului păcii” (12.05.1950), lozinca fundamental ambiguă și esențialmente oximoronică fiind lupta pentru pace. Amenințarea vine întotdeauna de la ceilalți: „cercurile agresive din SUA și sateliții lor” 8.05.1955), „imperialiștii ațîțători la război” (12.05.1950), care „pregătesc cu înfrigurare un nou război” (ibid.), lansînd „cele mai mîrșave calomnii și provocări împotriva Uniunii Sovietice” (12.05.50); „dușmanii păcii pregătesc un măcel și mai sîngeros, cu arme de exterminare în masă” (8.05.1955). E deja prezentă, în deplina aberație a afirmațiilor și a atribuirii de intenții, identificarea democrațiilor occidentale cu nazismul: „după pilda lui Hitler – a spus vorbitorul – ei vor să instaureze dominația sălbatică a rasei superioare anglo-saxone” (12.05.1950); așadar, lagărul păcii e deplin justificat în „hotărîrea fermă de a bara calea noilor hitleri” (8.05.1955).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe