Civism şi adrenalină

„Domnul este un scutier. Vezi? Are cască, scut, baston. Cînd o să-l vezi venind spre tine, o iei la goană. Cînd vei fi studentă, nu acum... Nenea ăla de lîngă are o butelie. O vezi? Acolo sînt gaze lacrimogene care put îngrozitor. Îţi pui fularul la nas şi o iei la fugă. De fapt, mai bine îţi pui fularul peste nas de la început. Dacă nu, o să-ţi facă poze, şi o să-mi vină amenda acasă, şi tot eu o să ţi-o plătesc.“ Scutierul-şef (om serios, spre 45 de ani), dă din cap spre mine, cu o expresie amărîtă, şi îmi zice să nu mai învăţ copilul la prostii. I-am răspuns că e o educaţie necesară şi că, dacă va ţine minte ce îi spun şi dacă o să-i mai repet de cîteva ori cînd o fi mai mare, informaţiile respective ar putea să o ferească de un cap spart sau de un neplăcut voiaj în duba poliţiei. Maria, fiica mea, are 6 ani. Împreună cu soţia mea, ne-am gîndit că manifestaţiile din Piaţa Universităţii sînt un prilej de a-i oferi un surplus de educaţie (de ce nu?) civică. Aşa că, sîmbătă seara (prima sîmbătă a protestelor), am dus copilul să vadă cum arată o demonstraţie. Experienţa noastră (a părinţilor) ne-a permis să „defluim“ (ăsta e cuvîntul profi) spre casă, în momentul cînd am zărit două-trei grupuri de „ţopăitori“. Adică, nişte tineri îmbrăcaţi „conform“ (hanorac şi fular), care ţopăiau sincron, cu mîna dreaptă sus, făcînd la unison un zgomot tip hu-hu. Lozinci nu strigau. Emiteau doar un hu-hu ritmat, ca un fel de Haka mai primitiv, menit să le dea curaj şi să-i mobilizeze pentru o păruiala viitoare, pe care am bănuit-o lesne. Drept pentru care, am pornit spre casă, cam cu o jumătate de oră înainte să înceapă bătălia. În plus, copilul nu era prea gros îmbrăcat. Fular de lacrimogene avea, dar nu voiam să capete vreo răceală, să lipsească luni de la grădiniţă.

Acasă ajunşi, fii-mea a vrut să vadă la televizor tot ce se întîmplă în piaţă. Deh, începuse să se simtă manifestant, parte a evenimentelor. Cînd s-a ajuns la violenţe, a început să întrebe cum pot oamenii ăia să se bată în asemenea hal şi de ce. Eh, dă-i şi explică-i. Cum să explici unui copil de 6 ani? Discuţiunile de prin studiourile de televiziune nu mă ajutau deloc să-i lămuresc situaţia. Aşa că i-am povestit ce am păţit de cîteva ori, prin anii ’89-’90. Pe la Revoluţie (Piaţa Romană), pe la mineriade (TVR), pe la 13-15 iunie (tot TVR). I-am povestit cît de greu este să-ţi păstrezi mintea limpede cînd ai în faţă un nenea cît un dulap, cu o bîtă sau baston în mînă, care vine spre tine urlînd, cu ochii scoşi din orbite. Simţi că eşti în situaţia „ori eu, ori el“, că ai de ales între a-l lichida pe „ăla“ (orice ar fi el, scutier, ultraş, miner) sau a muri. Că tot corpul ţi se îmbibă în adrenalină (au urmat trei-patru minute de explicaţii sumare privind definiţia adrenalinei), mintea ţi se-ntunecă şi rămîi cu o singură obsesie: cum să îl termini pe ăla care te ameninţă. Gura ţi se usucă, privirea ţi-e ca de nebun, ai parcă energie şi forţă înzecite. Dai şi nu te uiţi unde dai. Dai ca să scapi. Să te aperi pe tine, pe cel din dreapta şi pe cel din stînga ta. Dai ca să supravieţuieşti. Urli ca să-ţi faci şi mai mult curaj. Te mişti cu o viteză de care nu te credeai în stare. De fapt, eşti drogat. Eşti drogat cu propria adrenalină.

În timp ce ascultam „predicile de duminică“ ale diverşilor comentatori de studio, politicieni şi eterni analişti care chemau la „fără violenţă“ (de parcă ultraşii & scutierii erau în faţa televizorului), căutam să-i explic copilului că există oameni care sînt dependenţi de adrenalină. Unii sar cu paraşuta, alţii fac bungee jumping sau aleargă în curse off-road. O variantă ieftină şi la îndemînă este să te baţi cu jandarmii, pe lîngă cîte un meci de fotbal. Nu-i vorbă, cred sincer că unii scutieri sînt şi ei dependenţi. Numai că ei trebuie să treacă prin antrenamente profesioniste care să-i educe în a-şi controla comportamentul în situaţii critice. Iar lipsa de antrenament „live“ (slavă Domnului, de la bătălia de la Costeşti, nu au mai fost evenimente violente) s-a văzut în primele două zile ale protestelor de acum.

A trecut o săptămînă, fii-mea nu mai este atît de interesată de Piaţă (are un Wii nou), dar sper să fi rămas cu ceva util pe viitor. Cine ştie?

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.

Foto: M. Struţeanu