Cîți ucraineni trebuie să mai moară?

O întrebare perfect legitimă și care revine din cînd în cînd în spațiul public. Răspunsul scurt este că nu „trebuie” să moară nici un ucrainean. Însă, ascunsă sub un strat subțire de empatie otrăvită, interogația asta arată adesea un fel de enervare: „Mai rezistă mult ăștia?”. Mai mult, ea ascunde și o acuzație. Raționamentul care stă la baza ei spune că victoria Rusiei este inevitabilă, deci încăpățînarea ucrainenilor duce la moartea unor oameni. Kievul ar trebui, așadar, să ofere „ceva” Kremlinului astfel încît regimul de la Moscova să poată decide că a obținut o victorie și astfel, poate, să declare încetarea ostilităților. Cam același raționament care i-a făcut în 1938 pe occidentali să îi ofere „ceva” lui Hitler la München. Mai exact, o bucată de Cehoslovacia. Hitler a promis că nu mai face, dar a făcut-o din nou nu peste multă vreme. Rezultatul e cunoscut.

Acest dialog cu un Zelenski imaginar, căci el este figura publică a rezistenței ucrainene, e dificil de explicat într-o țară cum e România. În orice țară. Ce anume ar trebui să facă Guvernul de la București într-o situație similară? Care parte din țară poate fi oferită unui agresor extern pentru a-i cîștiga bunăvoința? Dobrogea pentru că are porturi și granițe cu alte țări? Vasluiul din cauza reputației? De ce nu Brașovul, ca să arătăm că nu glumim cînd spunem că ne dorim pacea? Iar dacă ultimatumul ne prinde nervoși, am putea chiar să îi oferim Oltenia ca să îl urmărim cum se retrage exasperat după cîțiva ani, incapabil să îi impresioneze în vreun fel pe localnici.

Conversația despre război mai are și alte interogații din același registru. Preferata mea e cea fals-naivă care încearcă să introducă în ecuație linia că „au făcut ucrainenii ceva”. Aici prezumția că intervenția rusească pe teritoriul unui stat străin are un soi de componentă umanitară de tipul „ne omoară pentru că ne iubește” e de-a dreptul ticăloasă. Gîndul că în interiorul Guvernului rus există vreun pic de grijă pentru viața umană nu stă în picioare nici măcar în raportarea Kremlinului la propriile forțe armate. În oribila tradiție rusească, nepăsarea față de soldații ruși lăsați în urmă pe front și față de familiile lor rămase acasă e vie în anul Domnului 2022. La ora la care scriu acest text, Twitter-ul și presa străină sînt pline de citate din părinți ai unor militari ruși disperați că nu li se comunică mai nimic despre soarta copiilor lor.

Era Ucraina imperfectă, teritoriu de joacă pentru oligarhi și stadion olimpic pentru corupție? Sigur că era. Dar cred că avea minimul drept de a încerca să își rezolve singură problemele. Atît cît o ducea capul. Nu insist asupra acestui aspect.

Cîți ucraineni trebuie să mai moară? Întrebarea ignoră faptul că toți cei care mor acolo sînt victimele unor decizii politice luate la Moscova. În privința victimelor civile și militare ale părții ucrainene sîntem în situația ridicolă în care, din cînd în cînd, trebuie să amintim că e totuși important să știm de care parte a armei se află victima și unde e agresorul. Dar dacă mi s-ar da voie să reformulez întrebarea asta ar fi „Cîți oameni trebuie să mai moară?”. Din nou, răspunsul simplu e că nici unul.

Nu cred că majoritatea oamenilor care încearcă să relativizeze agresiunea și barbarismul rusesc sînt „putiniști” sau „rusofili”, cum văd că sînt adesea acuzați. Dar cred că, în încercarea de a înțelege ce se întîmplă, ei refuză să accepte că lucrurile sînt simple și îngrozitoare în simplitatea lor. Realitatea banală e că sub ochii noștri se petrece o crimă pe care refuzăm încă să o acceptăm în deplina-i grozăvie.

Sînt deja niște sute de ani de cînd în dreptul penal se încearcă eliminarea situațiilor în care se poate da vina pe victimă. Rata de succes a acestor eforturi e variabilă, în funcție de societățile despre care vorbim. În cazul tentativelor de instaurare a unei ordini internaționale bazate pe reguli, sîntem însă cum mult în urmă. Dacă Rusia ar fi un om, atunci l-am vedea omorînd alți oameni pe stradă și printre noi s-ar găsi vreo cîțiva care să se întrebe dacă nu cumva cei căzuți sub lovituri au înjurat, au stat prea aproape sau aveau un tricou de culoarea nepotrivită. Dacă Rusia ar fi un om, acel om ar fi un criminal în serie.

Privirea pasivă, non-acțiunea nu fac decît să încurajeze agresorul. Și asta este exact ce fac acele state occidentale care încă ezită să îi spună crimei crimă și criminalului criminal. Nu știu care este cuvîntul care descrie punctul aflat la intersecția dintre complicitate și cinism și speranță naivă, dar cred că putem utiliza drept convenție denumirea de „politică externă germană”.

Cîți ucraineni trebuie să mai moară? Deocamdată, cîți vrea Vladimir Putin. Într-un viitor mai bun, numărătoarea asta se va opri la un moment dat. Într-o lume ideală, ea va avea consecințe pentru Rusia măcar cîtă vreme vor mai fi oameni care să își amintească aceste zile.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.