Cîteva remarci la rece despre o temă fierbinte

16 septembrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Se discută iarăşi intens despre plagiat. Tema reapare în spaţiul public cînd şi cînd, pe măsură ce presa mai scoate la lumină suspiciuni legate de tezele de doctorat alcătuite sau coordonate de către mai-marii zilei. 

Ca profesor, am de-a face cu chestiunea asta de mai bine de trei decenii, în mod curent. Acum s-a găsit o etichetă care sună mai impozant, „plagiat“, avînd însă şi dezavantajul de a crea confuzie. De care, evident, se profită. Pe vremuri, în şcoală sau în universitate, i se spunea mai simplu „copiat“ şi toată lumea înţelegea despre ce e vorba: să pretinzi că ceva e scris şi gîndit de tine, cînd, de fapt, e luat fie de la colegul de bancă cooperant, fie de la mama grijulie, sau dintr-o carte, sau de pe net, sau de la vreun binevoitor care îşi rotunjeşte în felul ăsta veniturile. E forma cea mai simplă şi mai răspîndită de înşelăciune, de fraudă intelectuală, în educaţie şi în cercetare. Nu şi singura, însă. La fel de fraudulos este, de pildă, în anumite contexte, să inventezi. Sau să trunchiezi probe. În investigaţiile bazate pe observaţie sau pe experimente, să măsluieşti informaţia primară ca să-ţi iasă demonstraţia cum vrei tu e la fel de dezonorant. În esenţă, e vorba despre impostură, despre minciună. 

Am auzit, în disputele stîrnite pe tema plagiatului, tot soiul de argumente, care mai de care mai trăsnite. De exemplu, că unii ar fi copiat la greu în lucrările lor academice, în deplină inocenţă, pentru că la vremea cînd ei îşi compuneau opera nu existau legi care să spună că lucrul ăsta nu e permis. Asta îmi aduce aminte de o întîmplare din anii ’80 cînd, păşind în curtea unei cooperative agricole de producţie, printre tot soiul de troace azvîrlite acolo grămadă, am dat peste o pancartă de carton, inscripţionată de mînă: „Furatul interzis!“. 

Noţiunea pretenţioasă de „plagiat“ ne-a ajutat – pe unii dintre noi – să pierdem din vedere că între trasul cu ochiul la vecin în timpul unui examen scris şi luatul cu japca din cărţi sau de pe net într-un referat, într-o lucrare de licenţă, o dizertaţie de master sau o teză de doctorat, nu e, în esenţă, nici o deosebire. Considerăm firesc ca, la o lucrare scrisă, supraveghetorii să stea cu ochii în patru ca să nu-şi scoată elevii sau studenţii fiţuicile de pe unde le vor fi ascuns şi ne facem că uităm că, atunci cînd dăm o „temă pentru acasă“, avem, în principiu, aceleaşi aşteptări: ca ea să fie făcută de către cel în cauză, cu bună-credinţă şi onestitate, astfel încît să reflecte cît mai exact de ce e în stare persoana vizată. 

S-a spus, îndreptăţit, că plagiatul este un furt. Unul însă cu trăsături aparte. Aparent, în cele mai multe cazuri de plagiat – de copiat – nu există nici un prejudiciu. Dacă am reuşit să fur tot ce-a scris colegul de bancă la extemporal şi profesorul nu observă, o să iau o notă mai mare, însă colegul nu va primi o notă mai mică. Dacă, într-o teză de doctorat, fur idei şi chiar formulări de pe la unul sau altul, din lucrări deja publicate, pretinzînd că sînt ale mele, ce pierd inspiratorii mei? Cum majoritatea tezelor se îngroapă în vreo arhivă unde numai cei răuvoitori vor mai avea curiozitatea să scormonească, chiar nimic. Plagiatul, copiatul par să fie un soi de furt paradiziac, în urma căruia toată lumea e mulţumită. 

Şi totuşi, există un prejudiciu, şi încă unul foarte concret. 

O prietenă absolventă de medicină a trebuit să-şi dea la un moment dat secundariatul, un examen greu şi cu miză mare. Profesorul supraveghetor, jenat pesemne de postura lui de zbir, şi-a deschis ziarul şi s-a adîncit în lectură. S-a încins o colaborare frenetică între concurenţi. Prietena mea s-a ridicat să-l roage pe supraveghetor să-şi ia în serios atribuţiile. Situaţia era cel puţin bizară. O competiţie dură pentru posturi, pentru cariera viitoare a fiecăruia, se transformase într-o veselă horă a unirii. 

Timp de opt ani, cît am fost decan la Litere, am încercat să le explic „bobocilor“ care e prejudiciul fraudei intelectuale – şi, în consecinţă, de ce nu e aceasta agreată în facultate. Profesorul care e tras pe sfoară nu are nimic de pierdut. Nu-ţi faci reputaţia academică din iscusinţa de a descoperi şi de a contracara diversele tertipuri de înşelăciune. Afectaţi nemijlocit sînt însă colegii. Un student corect surclasat de unul dibaci într-ale copiatului poate pierde subvenţia bugetară şi să fie nevoit să scoată din buzunar costul taxelor de şcolarizare, poate pierde şansa unui loc în cămin sau a unei burse de studii în străinătate şi multe altele. O licenţă frauduloasă îngroaşă piaţa muncii cu încă un absolvent necalificat. Un doctorat „sub patrafir“, cum se spunea pe vremuri, dă titularului acces în zone profesionale – barou, carieră universitară etc. – greu accesibile. 

Ar mai fi multe de spus. Mă grăbesc să închei, în limita spaţiului pus la dispoziţie de către

Plagiatul, copiatul, frauda intelectuală, în general, nu sînt, aşa cum s-a insinuat în repetate rînduri, brevet românesc. Peste tot în lume superficialitatea şi evaziunea s-au amplificat în spaţiul academic în ultimele decenii. Motivele principale sînt masificarea învăţămîntului superior, pe de o parte, atît sub aspectul numărului de studenţi, cît şi în privinţa personalului didactic, noile tehnologii informaţionale pe de cealaltă parte. Specific românesc este faptul că o temă de interes major şi general este, la noi, în bună măsură ignorată, dacă nu chiar aruncată în derizoriu. 

Cultural, avem o toleranţă prea mare faţă de frauda intelectuală.  Mămicile care scriu temele copiilor lor din şcoala primară sau chiar de la gimnaziu sînt convinse că îşi ajută odraslele. Să nu oferi ajutor unui coleg aflat în dificultate la teză e infamant. Profesorii darnici, îngăduitori cu matrapazlîcurile învăţăceilor, fie ei liceeni sau doctoranzi, nu o dată adună un capital consistent de simpatie populistă.  Solidarizarea atît în bine, cît şi în rău cu cei din breaslă se cheamă „colegialitate“. În plus, pe un plan mai general, se pare că minciuna, impostura, înşelăciunea sînt privite ca delicte minore, dacă nu chiar admirate ca dovezi de „isteţime“. Faptul că României i-au trebuit mai mult de două decenii ca să se accepte, cu un noian de văietături, că ar fi cazul să avem şi noi un bacalaureat corect e suficient de elocvent.

O altă particularitate care grevează asupra şanselor noastre de a diminua frauda academică este distribuţia atipică a amintitei toleranţe. Se pare că, pe cît urcăm pe scara socială, aceasta, în loc să scadă, creşte. Din numeroasele luări de poziţie reiese destul de limpede că, din perspectiva celor care ocupă poziţii de demnitate publică, a celor care definesc interesele şi modelează destinul României, preocuparea pentru adevăr şi corectitudine este fie răuvoitoare, fie, în cel mai bun caz, naivă.

Poate că la următoarea întîlnire JAI se va pune pe tapet şi chestiunea dreptului naivilor de a cere azil în propria lor ţară.  

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.  

Mai multe