Cîte ceva despre răbdare
Mă tulbură siguranţa cu care criticii administraţiei Bush - tot mai mulţi pe măsură ce 2008 se apropie - afirmă răspicat că războiul din Irak e pierdut. Înţeleg bine că luciditatea e absolut necesară, admir opinia fermă, mărturisesc, chiar, o slăbiciune pentru realismul pesimist. Nu trăiesc pe altă lume şi nici nu mă hrănesc cu idealism "neoconservator" devenit, tot mai mult în ultima vreme, propagandă - aşadar, ştiu că sînt şanse mari ca ei să aibă dreptate. Realitatea din teren este, desigur, argumentul imbatabil. Instalarea unui guvern cît de cît democratic la Bagdad, în stare să controleze întregul teritoriu, cu capacitatea şi voinţa de a reprima gherilele islamiste pare, la 4 ani de la căderea lui Saddam Hussein, un scop mai îndepărtat ca niciodată. Incapacitatea militară a SUA de a învinge reţelele insurgente, dublată de inabilitatea politică a adminstraţiei Bush, care a fost incapabilă să adune în jurul ei un sprijin consistent din partea democraţiilor occidentale, sînt, astăzi, probe certe ale eşecului. Acum cîteva zile, l-am văzut în direct pe preşedintele Bush cerînd mai mult timp pentru ca să se poată vedea rezultatele noii abordări militare a chestiunii irakiene. Numai că democraţiile sînt nerăbdătoare. Societatea democratică nu are timp. E firesc, căci viaţa individului, la scara ei, contează cel mai mult, iar anii sînt preţioşi pentru democraţii, cam cum sînt cincinalele, deceniile şi secolele pentru dictaturile comuniste şi fasciste. Dacă nu faci ceea ce ai de făcut în timpul pe care răbdarea societăţii libere ţi-l acordă, ai pierdut în jocul politic democratic. Poate că, după 4 ani, strategia militară cîştigătoare în Irak chiar există, poate că generalii americani, valorificînd experienţa acumulată, chiar ştiu, acum, ce e de făcut. Dar e prea tîrziu. Societatea nu mai are răbdare. Conturile trebuie închise şi, de aceea, vocile care spun că războiul e pierdut sînt tot mai articulate şi, deja, majoritare. Timpul pe care societatea democratică îl acordă unui lider ţine direct de încrederea pe care o obţine acest lider. Preşedintele Bush - să nu uităm, a cîştigat alegerile în 2004 cu un scor istoric - nu a ştiut/putut să ţină această încredere mai mult. Lipsa de răbdare a democraţiilor pare, acum, să joace în avantajul inamicului. Cu atît mai mult cu cît acest inamic nu este un stat sau o comunitate identificabilă ca "societate", ci un grup compact, animat de o religie strictă şi alimentat de energia supraomenească pe care o dă credinţa accederii la Paradis prin terorism. Comunitatea care susţine şi compune grupul islamist cu care se confruntă armata regulată a democraţiilor este superioară atît din punctul de vedere al coeziunii, cît şi din cel al determinării. De aceea, sprijinul ei este mai eficient. Soldaţii din linia întîi care servesc democraţiile, oricît ar fi de devotaţi, de patrioţi şi de siguri pe legitimitatea morală a acţiunilor lor, ştiu în fiecare secundă că lumea din spatele lor, pe care ei o apără, îi poate condamna pentru ceea ce fac. Militarii democraţiilor trebuie să gîndească pe cîmpul de luptă cu mintea celor de acasă, a jurnaliştilor, a opoziţiei politice şi a oengeurilor. De partea cealaltă, militantul islamist radical simte sprijin necondiţionat din partea grupurilor pe care le reprezintă. La Washington, retorica preşedintelui Bush s-a schimbat de ceva vreme. Cum subtil sesiza Peter W. Galbraith în New York Review of Books, discursul prezidenţial nu mai pomeneşte despre avantajele victoriei, ci despre efectele dezastruoase ale înfrîngerii. E semn că, la orizont, nu se mai profilează victoria, ci înfrîngerea. SUA nu se mai luptă să cîştige ceva, ci să evite ceva. Se simte imediat că starea de spirit s-a schimbat, pe măsură ce sprijinul popular şi, consecutiv, sprijinul parlamentar pentru războiul din Irak a scăzut. În aceste condiţii, chiar şi conservatorii în care preşedintele Bush are încredere, precum senatorul Richard Lugar, cred că e recomandabilă o atitudine mai sobră, în care strategia SUA să se reducă strict la propriile interese, iar suflul "mesianic", eliberator, să fie eliminat. Chiar dacă marele război o fi pierdut - în sensul că Irakul democratic, ferm aliat al Occidentului, e irealizabil acum - totuşi, anumite obiective mai mici, dar la fel de importante, precum dezmembrarea Al-Qaeda sau stoparea influenţei iraniene în regiune, sînt, încă, la îndemînă. Speranţa experţilor serioşi este că aceste obiective nu vor fi, la rîndu-le, ratate. Trebuie urgent să se discute cauzele pentru care a mers prost războiul din Irak şi, mai ales, cauzele pentru care a fost însoţit în permanenţă de critici. Greşeli politice şi militare s-au succedat într-un ritm uluitor. Privind în urmă, cred că America nu era pregătită să învingă în acest război. Puterea militară uriaşă a SUA, asociată sentimentului că, după prăbuşirea URSS, a venit vremea "fukuyamistă" a lărgirii cercului democraţiilor liberale pînă la capătul lumii, a creat iluzia că invazia Irakului este o operaţiune cu succes garantat pentru că e în acord cu sensul istoriei. Mai ales cea de-a doua prezumţie - aceea că totalitarismul s-a epuizat pe sine prin prăbuşirea comunismului din siajul URSS - s-a dovedit a fi incorectă. China se simte foarte bine şi întreaga Americă de Sud pare cuprinsă de mareea roşie. În plus, totalitarismul a găsit noi forme de exprimare. Islamismul radical e cel mai proaspăt. Pentru noi, pericolul cel mai mare este acela al alterării simţului de responsabilitate al Americii. Dacă, urmare a unei decizii perfect democratice, SUA renunţă la rolul de prim apărător al democraţiilor lumii, proporţiile dezastrului sînt impredictibile. E cert că America nu poate da islamiştilor radicali ceea ce vor. De fapt, nimeni pe lume nu poate. Cu ei, compromisul e imposibil. Dar cu marile puteri formale, precum Rusia ori China, care susţin filozofii diferite de democraţia liberală de tip euro-atlantic, Washington-ul poate dezvolta oricînd o politică împăciuitoristă. Şi ar fi foarte rău dacă lipsa de răbdare de acum - perfect explicabilă - ar duce la prea multă răbdare în relaţia cu non-democraţiile în general.