Cît despre frumusețe...

Am constatat astăzi, uitîndu-mă puțin în urmă la ultimele articole scrise, că am marcat doar puncte negre, am criticat, am arătat cu degetul, am strîmbat din nas. S-ar zice că sînt cel mai cîrcotaș om de pe lume, cel mai negru la inimă din sistemul acesta de învățămînt pe care-l văd doar cum scîrțîie din toate încheieturile, străduindu-se să răsufle, un corp greoi care stă să-și dea duhul.

Ei bine, nu, nu-s, totuși, cîrcotașul de serviciu, mai ales că sînt mai degrabă înclinat spre optimism și, așa cum spuneam într-un alt articol, îmi doresc o primăvară interesantă, vie. Dar cum se poate împăca asta cu tot amarul nemulțumirilor pe care noi, profesorii, în general, și eu, în particular, le adunăm? Am să explic simplu ceea ce cu toții știți, doar punînd în joc cuvintele mele și propria mea experiență.

Mă folosesc, pentru început, de versurile poetului Ștefan Baghiu, pe care le scot din context și le trag pe spuza explicației mele. Cu toții, probabil, am intrat în învățămînt cam așa cum se arată dragostea, „Pentru că s-a arătat şi dragostea“, dar a fost o flacără prea efemeră, „a fost scurtă şi a impresionat prin cuminţenia ei“ și apoi i-a luat locul altceva. Ce i-a luat locul? Cred că pentru mulți dintre noi i-a luat locul „un fel de simpatie nenorocită“, cred că pentru mulți dintre noi „rămîne doar pericolul că frumuseţea asta“ a învățămîntului „ar putea duce cumva la fericire“. Dar cum? Ce vreau să zic, de fapt?

Mi-am propus să vorbesc despre fericire și despre frumusețe. Frumusețea aia care există ca o secvență scurtă, un flash în ansamblul unei zile, al unui an sau al unei vieți. Dar, de fapt, nu e doar unul. Sînt o serie, flash-uri, luminițe, secvențe. Clipele alea care rămîn. Căci, „frumusețea rămîne“, zice Dan Coman, orice-ar fi, chiar dacă e doar „o fotografie de vară salvată-n / calculator. nimic real, o femeie superbă / de mărimea unei lăcuste îndepărtîndu-se pe nisip. / și o lumină roșcată / ieșind doar pe jumătate din monitor“. Așa cum intuiți deja, cred, vorbesc despre frumusețea aia din lucrurile simple. Ca, de exemplu, simplitatea de a rosti cuvintele „ce frumos arde focul tău“, pentru că așa vom spune în cele din urmă, probabil, ca Iustin Panța, că „toate astea au rămas: liniştea şi simplitatea adîncă a lucrurilor; / iarăşi: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.“

Poate credeți că e un intro cam lung, dar nu e un intro. Sînt în plin context deja, încercînd să vă spun despre momentele acelea în care pur și simplu, în timpul unei ore, se întîmplă ceva și-i vezi. Te uiți la ei „Ca şi cum / tinereţea lor ar dura veşnic – / şi durează veşnic, / dacă o priveşti cu o anumită / intensitate“, cum spune Ștefan Manasia. Te oprești speriat, pentru că, împreună cu Laura Dan, îți dai seama că noi „trăim întîmplări fericite fără să ne dăm seama“ și acum tocmai asta trăiești, o întîmplare fericită. În momentul acela recunoști pur și simplu că Mariana Marin are dreptate, că „nu există eveniment al vieții / fără expresie“. Te uiți spre ei și ei se uită spre tine și poate unul sau una îți spune că i-ai „făcut“ cu versurile acelea ziua. Pentru o clipă îți vine să te umfli în pene, te gîndești că pentru el/ea e exact cum crede Mariana Codruț, că „uneori se întîmplă aşa: / un om țîşneşte brusc / din întuneric şi prinde a bate / atît de intens din aripi / încît devine luminiscent. Te crezi omul acela pentru o clipă, apoi îți vii în fire. Puțin, nu de tot. La urma urmei, ce a fost? O întîmplare obișnuită. Și da, „O istorie a gesturilor obișnuite, / asta e viața ta întreagă, dar și iluzia / că mai poate fi și altceva acolo, / imagini calde sau tot ce ai fost învățat / vreodată despre educație, familie, mediu / și alte asemenea resurse ale vocabularului“, vorba lui Dmitri Miticov. Ai avea poate în ora aia de discutat ceva despre Ion, poate ceva despre Ștefan Gheorghidiu sau de analizat vreun text despre școală, poate unul de G. Călinescu. Oricare ar fi putut aduce aceeași senzație, îți dai seama imediat. Dar, totuși, în ora asta ți-ai spus că „în fond literatura o putem noi citi într-un fel, / în altul – de ce să facem din împrejurările aceste – oricum fictive – un roman poliţist?“, preluînd gîndul lui Mircea Ivănescu. Poate pentru o secundă, mai ales dacă ești într-o sală de la subsol, cu ferestre la nivelul trotuarului, vezi și cum „străzile orașului“, deși nu sînt de sare ca acelea ale lui Teodor Dună, „plutesc ca niște eșarfe“. O secundă, poate o oră, ați uitat și tu, și ei că „pe Facebook pare-n regulă să iubești / pînă la moarte, / pe facebook e imposibil să-ți pierzi cîinele sau mințile, / dispari și apari cînd ai chef, îți schimbi datele personale cînd ai chef / și-ți poți șterge moaca dacă nu-ți mai place“, așa cum știți de la T.S. Khasis, pentru că sînteți aici, vii, căutînd sensurile cuvintelor. Chiar dacă apoi rămîneți cu convingerea că are dreptate Adela Greceanu, că „și cuvintele sînt o provincie / vizavi de sensurile pline de viață de sub ele, / sensuri necunoscute și nerevendicate acolo, deasupra“.

Mult mai mult nu vă pot spune, pentru că s-a terminat ora sau poate spațiul acestui pseudoarticol. Cam atît am vrut doar, pornind de la o experiență pe care am ținut-o de Ziua Internațională a Poeziei. Că sînt momentele acelea de frumusețe. Ce frumusețe? vor zice unii, poate. Lasă-mă, domnule, că m-am săturat de atîta frumusețe, mi‑e acru! De acord, uneori ni se face acru. „Cît despre frumusețe: singurul mod de a mă lipsi de ea stă în a-i săvârși faptele“, cum bine ne învață Ion Mureșan.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.