Cît de multă transparență e prea mult?
Transparenţa pare să fie cuvîntul zilei într-o arie largă de domenii strategice şi politice. Este oare o mai mare transparenţă întotdeauna ceva bun?
Din 2008, de cînd s-a declanşat criza economică, s-a apelat întruna la o „mai mare transparenţă“ în domeniul serviciilor financiare. Legea reformei financiare, votată de Congresul SUA luna trecută, pretinde o mai mare transparenţă din partea băncilor şi a altor firme de servicii financiare. Mai mult, datorită eforturilor asidue ale coaliţiei Oxfam America şi Publish What You Pay, legea solicită chiar şi companiilor – atît celor din SUA cît şi celor străine – din domeniul mineritului şi al extracţiei petroliere, care urmăresc creşterea capitalului din SUA, să declare plăţile către guvernele ţărilor în care operează.
O altă formă de transparenţă s-a bucurat de foarte multă atenţie, luna trecută. Wikileaks.org, care se autodefineşte ca „mijloc anonim, mondial, de propagare a documentelor la care publicul ar trebui să aibă acces“, a publicat 92.000 de documente cu privire la războiul din Afganistan, incluzînd rapoarte militare despre felurite incidente şi chiar rapoarte ale serviciilor de informaţii.
Wikileaks a publicat în ultimii trei ani o serie de documente delicate, de la regulamentul militar american al închisorii din golful Guantánamo, pînă la dovezi de corupţie din Kenya şi probe referitoare la deversarea de deşeuri chimice toxice de-a lungul coastei africane. A mai publicat, de asemenea, o listă cu site-uri pe care guvernul australian a propus să fie blocate, listele de membri ale grupării de extremă dreaptă British National Party, o analiză a riscului de credit a unei bănci majore din Islanda, şi un document filmat despre un atac al unui elicopter american la Bagdad, soldat cu moartea a douăsprezece persoane, printre care un jurnalist şi fotograf Reuters. Difuzarea rapoartelor de război afgane rămîne însă cea mai controversată acţiune Wikileaks de pînă acum. The New York Times, împreună cu The Guardian şi Der Spiegel au avut şansa să vadă aceste documente înainte de a fi difuzate şi au decis să publice o parte dintre ele. Editorii au argumentat că, deşi decizia de a face publice materiale secrete este întotdeauna dificilă, aceste documente ar fi „de mare interes public“ şi ar „pune în lumină extraordinara dificultate cu care s-au confruntat SUA şi aliaţii săi, într-un mod în care alte expuneri nu au făcut-o“. Senatorul SUA John Kerry, un democrat de prim rang, susţinător al războiului, a spus că documentele ar putea „evidenţia miza“ conflictului şi urgenta astfel „efectuarea ajustărilor necesare îmbunătăţirii politicilor implicate“.
Julian Assange, fondatorul Wikileaks, a sugerat că aceste materiale ar putea constitui baza unor demersuri de urmărire în justiţie a crimelor de război comise de armata SUA împotriva civililor afgani. Alţii, inclusiv Barack Obama, au declarat că documentele „nu dezvăluie probleme care să nu fi fost deja difuzate în cadrul dezbaterilor publice despre Afganistan“.
Există un paralelism între scurgerile recente de informaţii despre Afganistan şi publicarea de către Daniel Ellsberg, în 1971, a unor acte ale Pentagon-ului care au permis publicului american să înţeleagă cum s-a desfăşurat cu adevărat războiul din Vietnam. Site-ul Wikileaks susţine că dezvăluirile sale au catalizat deja „sute de reforme“ şi că „o guvernare transparentă este cea mai eficace metodă de a asigura o bună guvernare“. Există însă chiar şi susţinători ai guvernării transparente care cred că Wikileaks merge prea departe. Steven Aftergood, directorul proiectului pentru confidenţialitate guvernamentală din cadrul Federaţiei Oamenilor de Ştiinţă Americani (FAS), consideră Wikileaks unul dintre inamicii societăţii deschise, deoarece nu respectă statul de drept şi nici drepturile individului.
Deşi Wikileaks declară că nu a publicat alte 15.000 de documente cu privire la războiul din Afganistan, pentru a nu dezvălui nume şi alte indicii care ar fi putut duce la identificarea şi periclitarea unor persoane, revista londoneză Times a arătat că există cazuri de documente deja publicate, în care apar suficient de multe astfel de indicii. Assange a declarat că regretă profund orice prejudiciu pe care documentele difuzate l-ar putea aduce, dar a continuat, totuşi, să susţină difuzarea lor. Iar site-ul Wikileaks ne arată că, deşi vizibile sînt cele cîteva consecinţe nefaste pe care le poate avea transparenţa, ceea ce nu se vede sînt consecinţele nepublicării, şi că, într-un climat de transparenţă, şansele ca guvernele şi corporaţiile să acţioneze moral vor creşte.
Dar cît de multă transparenţă e prea mult? Un cercetător leton în domeniul inteligenţei artificiale, de la Facultatea de Informatică a Universităţii Letonia, care a divulgat, mai devreme anul acesta, acte confidenţiale despre veniturile managerilor bancari, a fost elogiat ca un „Robin Hood“ modern, fiindcă, fără el, publicul nu ar fi aflat cît de bine continuă să fie plătiţi unii oameni, în timp ce băncile lor sînt scoase la liman cu fonduri publice. În fiecare an, guvernul norvegian face publice venitul şi averea a aproape fiecărui contribuabil. Înseamnă asta prea multă transparenţă? Şi, dacă da, de ce?
Într-o lume în care teroriştii au comis atrocităţi şi ameninţă să o mai facă, e utopic să-ţi doreşti transparenţă guvernamentală totală. Uneori, binele poate fi făcut numai pe ascuns. Deocamdată, în linii mari, o comunitate mai transparentă e, probabil, una mai bună – ceea ce e valabil şi pentru o lume mai transparentă.
Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor laureat la Universitatea Melbourne. A scris, printre altele, volumele Practical Ethics, One World şi, recent, The Life You Can Save.
Copyright: Project Syndicate, 2010 www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU