Cît de bine era înainte?
„Pe vremea mea se făcea școală serioasă, nu glumă.” De cîte ori nu auzim această idee, cu diverse variante derivate din ea, în gura unor nostalgici care glorifică un trecut, un fel de Arcadie a învățămîntului, care a căzut apoi, dintr-o epocă bucolică, idilică, într-una a imperfecțiunilor, a slăbiciunilor, a erorilor?
Citesc în presă că un recent sondaj al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a luat în discuție și părerea profesorilor despre cum era școala înainte de 1989 și, așa cum ne așteptăm, un număr semnificativ procentual, 44%, consideră că înainte, deci în acel „pe vremea mea” probabil, învățămîntul era mai bun decît astăzi.
Nu îmi dau seama dacă aceștia sînt dintre cei care au profesat înainte, puțin probabil să fie un procent așa de mare, căci au trecut, totuși, de atunci peste 30 de ani, deci majoritatea profesorilor din acele vremuri trebuie să fie pensionari. Mai probabil este că sînt profesori care erau în acele vremuri elevi și studenți, deci nostalgia lor este mai degrabă după o vîrstă a lor înșile decît după un sistem pe care să-l fi experimentat și interogat ca adulți practicieni.
Sînt profesori care, probabil, nu au apucat să vadă cît era de greu să prinzi un post, cînd repartițiile naționale te aruncau la sute de kilometri de casă, un chin mult mai serios, aș zice, decît cel al examenelor de titularizare de astăzi care, de bine, de rău, permit totuși să mai prindă profesorii cîte un post de suplinitor măcar în orașul dorit sau în apropierea acestuia. Mă miră însă că uită ce însemna competiția pentru intrarea la liceu, prin examenul de treapta I, apoi trecerea în clasa a XI-a, prin examenul de treapta a II-a, sau admiterea la facultate. Erau competiții acerbe, pe locuri puține, cu număr de candidați pe un loc uneori de ordinul zecilor. Și, dacă acest sistem extrem competițional este considerat unul al succesului, amintesc totuși faptul că, de pe urma lui, ideea egalitaristă mult trîmbițată a societății era, de fapt, anulată. Să zicem însă că aceste aspecte nu ar reprezenta argumente în favoarea unui învățămînt mai puțin performant, ci din contra, așa cum vor susținătorii acelui model să sublinieze: competiția genera calitate. Dar așa să fie oare?
Încerc să subliniez niște detalii care îmi par importante, prin prisma unor schimbări paradigmatice de viziune curriculară și identitară.
Idealul educațional sau, altfel spus, viziunea asupra scopurilor educaționale în anii de dinainte de 1989 se subsuma așa-numitului model curricular social. Acest model curricular nu era neapărat specific României. Obiectivul acestui model este formarea unor reprezentări asupra construcției sociale a realității, dar dacă în Europa scopul era dezvoltarea conștiinței sociale a elevilor, la noi scopul a fost subsumat ideologiei politice socialiste. Din punctul de vedere al disciplinelor realiste, modelul respectiv favoriza preponderent învățarea mecanică și reproducererea, fără prea mare preocupare pentru punerea în contexte de viață. Din punctul de vedere al disciplinelor umaniste, în sistemul educațional românesc, acest model curricular avea avantajul de a forma conștiințe subordonate unor scopuri politic-ideologice precise, asociate conceptelor ca „omul nou”, „lupta proletariatului”, „societate comunistă”, „putrefacția burgheziei” etc. În privința literaturii, în modelul social, aceasta devine discurs despre societate și fenomen social, fapt care împinge canonul spre margine, acesta nemaifiind reprezentativ, făcîndu-și loc, în schimb, texte și autori care servesc ideologia. Chiar dacă pot aparține unor autori clasici, textele sînt citite din perspectiva prefigurării unui orizont al societății timpului, subsumate ideologic, deci. Din punctul de vedere al practicii didactice, acest model curricular este centrat pe profesor și pe elev, rolul profesorului fiind de a-l orienta pe elev înspre o lectură printre rînduri, care să permită identificarea unor ascunzișuri ideologice, politice sau sociale, atunci cînd acestea nu erau manifestate explicit. Datorită derapajului acestui model, în învățămîntul românesc evaluarea viza în fapt doar reproducerea, adesea clișeizată, a unui discurs pro-ideologie. Deși, în mod ideal, acest model curricular ar viza nu atît dimensiunea informațională, cît abilitățile de comunicare, de argumentare, de exprimare a ideilor. Cine nu își amintește cum se învățau pe de rost pentru treapta I cîteva zeci de comentarii, la fel și pentru alte examene, cum se învăța pe de rost, de exemplu, manualul de istorie, pentru admitere la Facultatea de Drept etc.?
În contrapartidă, ceea ce a urmărit învățămîntul după 1989, cu etape de dezvoltare și treceri dintr-una într-alta, a fost, cu reușite și poticneli, chiar și în ziua de azi, desigur, a fost să favorizeze reflecția asupra unor seturi de valori, asupra raporturilor interumane, asupra devenirii umane, iar în privința literaturii, interpretarea raportului existent între lumea reprezentată de text și lumea cititorului. Învățarea se obține prin explorarea domeniilor de cunoaștere, prin învățare prin descoperire și reflecție personală sau prin învățare de tip experiențial, conducînd astfel la o învățare de profunzime, cu sens.
Sigur, mereu e mai ușor de cuantificat ceea ce se află sub semnul unui șablon. Iar un învățămînt care stă sub semnul reflecției poate genera teamă, pentru că reflecția este greu de evaluat normativ.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.