Cioburi (III)

● E cald, cald în cort. Am fost în multe tabere de refugiați, dar aici e diferit. E foarte curat în cort și femeia cu care vorbesc este îmbrăcată într-o abaya neagră. Nu are gura acoperită. Sîntem undeva la vreo sută de kilometri de Beirut, în plin teritoriu Hezbollah. Sînt sătul de ipocrizia UN-ului care pretinde că face lucruri, dar în fapt sînt toți îngrămădiți în birourile lor luxoase din capitală. Scriu tot felul de tîmpenii bazate pe poveștile pe care le aud de la angajații locali, marea lor majoritate libanezi care nu îndrăznesc nici ei să calce prin zonele controlate de radicali.

Femeia vorbește o engleză aproape impecabilă și povestește monoton despre ororile din Siria. O face într-un fel aproape chirurgical. Bărbatul ei a fost aruncat de pe un bloc de ISIS. Unul dintre copiii ei are fața distrusă de o explozie. Nu mai vrea nimic. Nu vrea să plece nicăieri, nu crede că se va întîmpla nimic, nu are speranțe. Se tîrăște de azi pe mîine muncind ca o sclavă, împreună cu copiii ei, cîte 10-12 ore pe zi pentru fermierii libanezi care o plătesc o nimica toată.

Joc cu copiii fotbal. Sînt fericiți și aleargă după minge ca și cum ar avea o viață normală. Cîteva zile mai tîrziu o să fiu în Nablus și o să simt din nou nevoia să îl rog pe Dumnezeu sau pe oricine altcineva care se ocupă de noi să oprească un pic dricul ăsta, că eu vreau să mă dau jos.

● E plin de prostituate pe drumul care leagă Prelungirea Ferentari de Luica. Nu de multe ori mă salută căci sînt fete care mă cunosc din ghetou. Și o văd pe M. Are 13 ani. Întorc mașina. Opresc lîngă ea. Începe să plîngă. O urc în mașină și ascult o poveste de-mi vine să-mi părăsesc creierul. E bătută rău de taică-su, o brută dependentă de droguri.

A durat mai mult de o jumătate de an să reușească statul să-i trimită monstrul de tată la închisoare pentru foarte mulți ani. Acum cîteva zile, în ghetou, sora ei mai mică și care acum are 18 ani vorbea cu ea la telefon. M. e în Anglia, e bine, lucrează într-o bucătărie a unui restaurant indian. A fost tare fericită să-mi povestească că se simte normală acolo.

● Am mers cîteva ore cu barca pe Mekong în nordul Laosului. Frumos nu poate descrie minunăția de peisaj. Sînt într-un sat care nu are nici electricitate, nici apă și nici canalizare. Școala e un fel de colibă mai mare în care se îngrămădesc vreo 50 de copii. Primesc de mîncare gît de găină cu orez lipicios și un sos foarte iute.

Un puști se uită cu jind la mine, așa că îi dau lui mîncarea. E o sărăcie cumplită și mă simt vinovat rău. Las toți banii pe care îi am și îi rog pe cei care mă însoțesc să ajute să cumpărăm un război de țesut bun căci asta e cam singura posibilitate de venit pentru săteni. Nu avem cum să instalăm Internet pentru a ajuta un pic cu școala fiindcă guvernul comunist nu pare a fi deloc interesat să scoată bieții oameni din sărăcia abjectă în care trăiesc.

Am primit, cam după un an de zile, un șal de la ei. Este unul dintre puținele lucruri de care am refuzat să mă despart în ciuda faptului că a fost admirat de o mulțime de oameni dragi.

● Sînt în Vancouver, în sala unde l-am văzut pe singurul om care mi se pare că ar putea fi zeu. Stau pe rîndul 2, la vreo patru metri de banca lui Chicago Bulls și e un meci care pare pierdut. Jordan pare obosit și fără chef. Au trecut trei sferturi din meci și e pe bancă. Unul dintre jucătorii tineri și foarte promițători ai echipei adverse sare senzațional și face o fază foarte spectaculoasă. Vine plin de testosteron prin fața lui Jordan și spune: „Cam așa se fac lucrurile, moșule!”.

Jordan sare de pe bancă și, fără să ceară permisiunea antrenorului, se duce să intre în teren. Următoarele minute au fost o demonstrație de talent, voință și forță care mi-au rămas foarte bine întipărite în cap. 19 puncte, o apărare cum numai Jordan putea să o facă și o dorință de a nu pierde imposibil de oprit.

De fiecare dată cînd mă simt bătut îmi amintesc minutele alea în care Dumnezeul baschetului a hotărît că nu are chef să piardă. Că negativul ar trebui să fie un motor pentru pozitiv.