Cinematografie balamuc – performanță împotriva sistemului
De fiecare dată cînd un film românesc obține recunoaștere la un festival internațional, retorica e mereu aceeași: ziarele titrează encomiastic, autoritățile reafirmă performanțele cinematografiei românești, iar publicul larg, care oricum nu urmărește decît în mică măsură filme de artă, își simte încă o dată gîdilat orgoliul național. Probabil că doar cine lucrează nemijlocit în domeniul cinematografiei înțelege cu adevărat cît de paradoxale sînt aceste reacții. Pentru că, în cinema, performanța, acolo unde chiar există, e pe cont propriu, nu rezultatul unui sistem cultural bine structurat. Ba chiar orice premiu e cîștigat în ciuda sistemului. Filmele românești nu doar că intră în competiție cu producții ale unor cineaști talentați, care s-au bucurat de o susținere mult mai generoasă, obținută mai ușor, în țările lor, ele au mai fost și produse în condiții-limită de finanțare, într-un context total neprielnic (sau chiar nociv). Meritele, așadar, sînt personale. Doar beneficiile simbolice, dar aproape întotdeauna și capitalizabile, se împart.
Este și cazul filmului Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, distins recent la Berlin cu Ursul de Aur. Ada Solomon (producător), Radu Jude (regizor) și întreaga echipă a filmului au cîștigat cel mai important premiu al Berlinalei numai prin meritele lor, însă vizibilitatea obținută reprezintă un beneficiu de care se vor bucura numeroși actori și cineaști români încă mulți ani de acum încolo. Și dacă efuziunile populare se vor stinge curînd, sînt șanse ca premiul să clatine sistemul în care se creează film în România. Așteptările sînt mari pentru că și frustrările s-au tot înmulțit. Nu poți să faci performanță, la infinit, într-un sistem care nu susține performanța. Ursul ăsta de Aur e și portdrapelul acestor neajunsuri.
Finanţăm, de ani buni, prin CNC, producţia de film românesc. Unele dintre aceste filme s-au dovedit valoroase: palmaresul cinematografiei românești din ultimele două decenii e cu adevărat impresionant. Dar aceste filme nu au ajuns niciodată cu adevărat la publicul din România. Printre altele și pentru că nu mai avem cinematografe. Reţeaua extrem de vastă de săli de cinema, distrusă aproape total după 1990, e o componentă esenţială. Dar pot fi recuperate vechile cinematografe, transformate, între timp, în săli de bingo, discoteci şi magazine de boarfe? Poate RADEF să eficientizeze sălile de cinema pe care le administrează, să le modernizeze, să le integreze în circuitul european care susţine filmul de artă? Pentru asta e nevoie de subvenție. Și de competenţe manageriale. Susţinem (foarte timid) doar producţia, dar nu avem şi canale de difuzare. Cineaştii şi casele de producţie au inventat soluţii alternative, mici festivaluri locale sau caravane cinematografice, ori – mai ales în ultimul an – platforme online de vizionare, cu programe curatoriate. Ele sînt pe cît de inventive şi de costisitoare, pe atît de ineficiente. Nu ai cum să ajungi la publicul larg doar cu iniţiative independente. Și, dincolo de neajunsurile produse de pandemie, dincolo de anularea festivalurilor și de suspendarea activității cu public în puținele săli de cinema încă funcționale, e nevoie de abordări sistemice. Schema de ajutor de stat pentru cultură, promisă de multă vreme de Guvern, dar încă nefuncțională, poate aduce mici reparații unui domeniu lovit din plin de măsurile restrictive. Dar astea sînt cîrpeli, nu soluții durabile pe care se poate construi o industrie cinematografică sustenabilă. Și asemenea soluții ar fi – ele au tot fost pomenite de cineaști la întîlniri cu ministrul Culturii, în petiții și scrisori deschise. În primul rînd, o mai bună accesare a fondurilor CNC. Și subvenții guvernamentale pentru promovarea filmelor de artă românești.
Apoi ar mai fi necesară o lege a cinematografiei croită după modelul francez, care prevede cote de difuzare pentru producţiile autohtone şi europene. E un principiu care a dat roade cam peste tot unde a fost aplicat. Difuzorii sînt obligaţi prin lege să transmită un număr minim de producţii, astfel încît filmele de autor locale să nu fie dezavantajate pe o piaţă masiv dominată de superproducţii comerciale americane. E, încă o dată, o modalitate de a aplica principiile excepţiei culturale.
În fine: trăim într-o ecranocrație, dar nu știm să ne uităm la filme. Anticipînd deja neînțelegerile și isteria pe care le va genera filmului lui Radu Jude odată ce va putea fi vizionat în România, nu greșesc susținînd că pentru formarea unui public de cinema e nevoie de mai multă educație vizuală & cinematografică.