Cine ţine lanţul?

Zilele acestea se împlinesc exact 188 de ani de cînd Alexis de Tocqueville (26 de ani) şi Gustave de Beaumont (29 de ani), buni prieteni, au pus piciorul în America. Fuseseră trimişi de Monarhia din Iulie să viziteze închisorile americane şi să raporteze, la întoarcere, în ce măsură experienţa administrării penitenciarelor din Statelor Unite putea fi implementată în Franţa. Cum și de ce s-au gîndit francezii că ar putea prelua în propriul sistem penitenciar experiența americană, sper să povestesc cu altă ocazie. Fapt este că cei doi au călătorit nouă luni prin America (au petrecut cîteva zile şi în Canada). Au vizitat închisori, desigur, dar au observat atent întreaga societate americană. Știau cîte ceva despre lumea americană, dar e clar că, privind-o de aproape, au înțeles-o mai bine. Ba chiar, ar spune mulți astăzi, au înțeles-o mai bine decît oricine altcineva de dinainte și de după ei.

La revenirea în Franţa, pe lîngă raportul misiunii oficiale, fiecare dintre cei doi a scris cîte o carte despre ce văzuseră peste Ocean. Beaumont a scris un roman intitulat Marie ou l’Esclavage aux États-Unis – o melodramă vag romantică, uşurică, despre o domnişoară albă care descoperă că are sînge de negru şi se mărită cu un francez. Tocqueville a scris un lung eseu intitulat De la démocratie en Amérique – una dintre cele mai importante cărţi ale modernităţii, apărută în două volume, primul în 1835, al doilea în 1840. Trimis să scrie despre închisori, Tocqueville a scris unul dintre cele mai importante tratate despre libertate, povestind cum se poate ajunge la ea, cum se poate ea păstra şi ce anume o poate primejdui.

Astăzi, cartea lui Tocqueville are statut de cult. Este intens şi continuu studiată, s-au clădit specialităţi „de nişă“ plecînd de la această carte, iar referirile la ea ori chiar citarea din ea au devenit rutină nu doar în mediile academice, ci şi în cele intelectuale în general. Unul dintre argumentele care menţin De la démocratie en Amérique în plină vigoare este uimitoarea sa relevanţă pentru orice încercare prin care trec democraţiile de atunci înainte. Ideea excepționalismului american probabil că era în circulație, dar Tocque-ville a reușit să vadă, în termeni seci, generalul prin particular. Unele idei ale lui sînt criticate şi, în general, respinse de teoria politică actuală. De pildă, credinţa lui Tocque-ville că libertatea şi democraţia sînt inevitabile şi providenţiale nu place minţii contemporane, care suspectează determinismul şi dispreţuieşte providenţialismul. Dar altele sînt în aceeaşi largă măsură acceptate, cum este aceea că religia joacă un rol cu atît mai puternic în democraţii cu cît este mai depărtată de stat, chiar dacă o anume credinţă empirică şi clericală spune invers. De asemenea, analiza cauzelor care au produs miracolul american (căci, în termenii organizării politice, America este mai mult decît o excepţie, este un miracol!) făcută de Tocque-ville rămîne clasică şi aproape imposibil de contrazis.

Însă, cum spuneam, ceea ce uimeşte este prospeţimea ei perpetuă, directa ei utilitate pînă astăzi. Vorbind despre pericolele care pîndesc permanent democraţia, Tocqueville are intuiţia excepțională a permanenţei lor. Democraţia îşi schimbă şi ea formele de manifestare, se dezvoltă, se întinde, se adînceşte, dar pericolele sînt aceleaşi, de la inventarea ei pînă la sfîrşitul ei, cînd va fi să fie. Şi nu e vorba despre pericolele exterioare, ci despre cele interioare – este vorba despre acele pericole pe care democraţiile le nasc singure, din însăşi logica funcţionării lor normale. Tocque-ville se teme că democraţia, evoluînd şi maturizîndu-se, poate genera ea însăşi forme noi de totalitarism. Una este ceea ce chiar el a numit „tirania majorităţii“. Nu dezvolt, o cunoaştem prea bine pe pielea noastră. A doua este ceva mai subtilă: tirania administrativă. În termeni weberieni, statul unei societăţi democratice dezvoltă o birocraţie care, subtil, ajunge să-şi subjuge oamenii. Societăţile democratice, spune Tocqueville, sînt mediocre (deoarece cultivă egalitatea între cetăţeni şi suprimă discriminările sociale, acestea tind să aplatizeze societatea în zona medie) şi lipsite de strălucire. Pe de altă parte, liberi fiind, oamenii tind să trăiască tot mai mult pe cont propriu şi astfel slăbeşte solidaritatea şi creşte individualismul. Sînt condiţiile perfecte ca statul să se tiranizeze, într-o versiune „soft“, desigur, şi să domine individul care, pe de o parte, este singur şi, pe de altă parte, tot mai dependent de stat, căci, în numele democraţiei, are aşteptări de la el.

„Contemporanii noştri sînt munciţi încontinuu de două pasiuni opuse: resimt nevoia de a fi conduşi şi dorinţa de a rămîne liberi. Neputînd să distrugă nici una dintre aceste două înclinaţii opuse, ei se străduiesc să le satisfacă pe amîndouă în acelaşi timp. Îşi imaginează o putere unică, tutelară, atotputernică, dar aleasă de cetăţeni… Se consolează de a fi sub tutelă gîndindu-se că şi-au ales singuri tutorii. Fiecare individ acceptă să fie legat fiindcă vede că cel care ţine capătul lanţului nu este un om şi nici o clasă, ci însuşi poporul.“ – scrie Tocqueville într-unul dintre cele mai tulburătoare (pentru mine) pasaje. Acceptarea lanţului doar pentru că este ţinut de popor este, cred, tema zile într-o țară ca România. Aduceți-vă aminte de ce majoritatea parlamentară pe care o avem a făcut atîtea mizerii: pentru că poate! Cum de poate? A fost aleasă. Și probabil că va mai fi, pentru că mizeriile pe care le-a făcut nu afectează absolut deloc majoritatea electoratului.

Totuși, ceva în acest citat nu se mai potrivește. Or fi fost contemporanii lui Tocqueville prinși între două pasiuni opuse, nevoia de a fi conduși și nevoia de a rămîne liberi. În vremea mea, nu mai e deloc așa. Nevoia de a fi conduși a crescut în intensitate și a transformat libertatea, dintr-o sănătoasă dorință perpetuă, într-o comodă iluzie roz. Nu mai vrem să fim liberi pentru că e mai comod să credem că sîntem liberi și gata. Cît despre nevoia de a fi conduși, ea lucrează tot mai vîrtos în sufletele noastre. Ce vreau să spun este că, dacă lanțul din jurul gîtului nostru e ținut de un anume om, poate că nu suportăm și ne considerăm captivi, dar dacă e ținut de toți ceilalți prin reprezentanții aleși de ei, atunci se cheamă că sîntem liberi.