Cine şi ce contează la Olimpiada asta?
Jocurile sînt ca o planetă mai mică, fiecare cu interesele lui, doar că sînt şanse mai mari să se întîlnească unii cu alţii. Se ţin pentru că acele chingi contractuale au învins spaima unui popor dur şi fragil în acelaşi timp, care vedea rata infectărilor dînd în clocot. Poporul nipon, prin guvernanţii săi, a decis să ne scoată Jocurile pe nas. Le vreţi? Bine. Dar în condiţiile noastre. Condiţii mai severe decît în multe locuri din lumea aceasta, la ora aceasta. Cînd se vor întoarce la casele lor, pentru mulţi va fi ca şi cum s-ar fi întors dintr-o ficţiune. Tribune goale, victorii rezonînd bezmetice în uriaşe incinte depopulate, severitate maximă a testărilor, controalelor, interacţiunilor. Restricţii peste restricţii în tot ce înseamnă viaţă normală. Un bulgăre negru cu pepite de aur pentru cîţiva. Pentru restul va fi ca o deportare fără visuri. Sportul, la Tokyo, e ca iarba care răzbate printre betoane. Viaţa îndîrjită, înverşunată, nu se lasă, dar nu e tocmai o viaţă, e o supravieţuire. Jocurile Olimpice contează totuşi pentru toţi cei care între două ediţii îşi atîrnă existenţa de acest eveniment. Pentru ei e important că se ţin, indiferent cît e de greu şi cu ce amintiri se vor întoarce. Alternativa ar fi fost neantul. Umanitatea a creat această colosală întîlnire a performanţei şi a transformat-o într-un drog. Să lipsească e ca şi cum ai amputa ceva din corpul omenesc al planetei, ar însemna să furi poveşti de glorie şi suferinţă cu care persoanele obişnuite se hrănesc lacom. Sportul e un continent pe care ne strîngem pentru a ne arde frustrările, nevoia de excelenţă prin reprezentanţi, pentru dorinţa de a ne reîncărca identitatea naţională şi setea de a căpăta exemple. Jocurile Olimpice sînt o bibliotecă a volumelor de dezvoltare personală şi motivaţionale. Hai, că pe asta o poate pricepe (aproape) oricine!