Cine salvează ţara?
Pe 25 noiembrie, s-a întors în Pakistan, din exil, fostul prim-ministru Nawaz Sharif: "Am venit să salvez ţara!" - a declarat el la aeroport, în uralele mulţimii venite să-l întîmpine. Poliţia urmărea în tăcere evenimentele, veghind să nu degenereze, aşa cum s-a întîmplat nu cu mult timp în urmă, odată cu reîntoarcerea altui fost prim-ministru, tot din exil, Benazir Bhutto. Un atentat cu bombă a transformat entuziasmul ceremoniei de întîmpinare într-un doliu naţional. O ţară cu doi foşti prim-miniştri în exil nu este chiar un model de sănătate. Departe de a fi un semn de împăcare, de încercare de pacificare, acceptul dat de generalul Musharraf pentru aceste reveniri nu face decît să radicalizeze climatul politic incandescent al ţării. Alegerile anunţate pentru luna ianuarie, departe de a oferi o faţadă constituţională unor conflicte de durată, au degenerat în atentate cu morţi şi răniţi. Conducătorul ţării, generalul Musharaf, este contestat de toate forţele aflate în conflict: de militanţii statului islamic, de partizanii unei evoluţii democratice; el e nevoit să facă faţă acţiunilor militare ale trupelor incontrolabile alcătuite din talibani care îşi extind puterea în regiunea de la graniţa cu Afganistanul (unde nimeni nu ştie exact ce se petrece); funcţia de preşedinte, obţinută în alegeri contestabile, nu îi este acordată de Curtea Constituţională, fiindcă nu a renunţat la uniforma de general. Starea de urgenţă - de fapt o lovitură de stat - a nemulţumit pe toată lumea şi a clătinat susţinerea principalului său aliat: preşedintele Statelor Unite ale Americii, George W. Bush. Desigur, oficialii americani consideră că starea de urgenţă este o "decizie proastă". Dar, spune Bush după ce s-a întîlnit cu Cancelarul Germaniei, Angela Merkel: "Imediat după atacurile din 11 septembrie, preşedintele Musharraf a luat o decizie şi decizia lui a fost să stea alături de Statele Unite împotriva extremiştilor din interiorul Pakistanului. Altfel spus, a fost în faţa unei opţiuni: e cu noi sau nu e cu noi? Şi a luat o decizie clară să fie alături de noi şi a acţionat corespunzător". Bush a adăugat că lideri importanţi ai Al-Qaeda au ajuns în faţa justiţiei şi asta "nu s-ar fi întîmplat dacă preşedintele Musharraf nu s-ar fi ţinut de cuvînt". Casa Albă ştia foarte bine că Musharraf nu este un democrat, dar părea a fi un dictator acceptabil. Apostol al "moderaţiei luminate", singurul aliat musulman al SUA în lupta împotriva terorismului islamic, el a reuşit să convingă Departamentul de Stat că oricine altcineva în locul său ar fi mai rău, că el este singurul capabil să lichideze extremismul. Evenimentele recente pun sub semnul îndoielii caracterul rezonabil al acestei alianţe, pentru că americanii nu susţin acum un militar care combate forţele extremiste, ci un "dictator ineficient, nepopular, epuizat din punct de vedere politic" (Washington Post, 6 noiembrie). Dar Bush nu vrea să renunţe şi tot încearcă să găsească soluţii de stimulare a societăţii civile pentru ca ea să-şi regăsească locul şi Musharraf să nu-şi piardă prestigiul. Lupta împotriva terorismului poate aduna aliaţi chiar printre ţările care nu sînt direct ameninţate doar în numele democraţiei. Prelungind modalităţile de negociere din timpul războiului rece, cînd orice aliat era bun, cu condiţia să fie anticomunist activ, dl Bush îşi rătăceşte epoca şi îşi greşeşte scopul. În aceeaşi ordine de idei, atitudinea administraţiei americane faţă de preşedintele Georgiei, Mihail Saakashvili, a contribuit mult la succesul revoluţiei care l-a adus pe acesta la putere. Un tînăr democrat cu studii şi experienţă occidentală, un om fără legături cu trecutul comunist, deschis reformelor, el a beneficiat de sprijinul popular, dar şi de calificativul "pro-american". De cînd a pus tunurile cu apă pe populaţie, a permis intervenţia brutală a poliţiei împotriva demonstranţilor neînarmaţi şi arestarea lor şi a închis un post de televiziune cu ştiri neconvenabile, devotamentul lui Saakashvili faţă de principiile democraţiei a devenit suspect. A avut succese economice remarcabile, dar de aceste succese au profitat clienţii preşedintelui, alţii decît cei ai foştilor preşedinţi, nu populaţia ţintuită în venitul minim. Atîta timp cît nu poate produce probe incontestabile cu privire la amestecul Rusiei în recentele revolte, preşedintele Georgiei a fost sfătuit să ridice starea de urgenţă. Ceea ce s-a şi întîmplat. Rămîne ca el să acţioneze conform idealurilor proclamate în urmă cu patru ani: libertate, legalitate şi respectabilitate internaţională. Nu oricine "e cu noi" îşi poate salva propria ţară.