Cine mai e și acest Bruxelles?
O ştire „de senzaţie“ făcea ocolul presei româneşti la sfîrşitul săptămînii trecute: „Comisia Europeană se gîndeşte să interzică sistemul all-inclusive din hoteluri, din cauza faptului că acesta implică aruncarea unei cantităţi prea mari de mîncare, ceea ce contravine intenţiei Uniunii Europene de a limita cît mai mult irosirea alimentelor. Informaţia apare în ziarul bulgar Monitor, care citează surse din guvernul de la Sofia“, nota presa de la Bucureşti. Sub informaţia publicată de mediile electronice urma, evident, un şir de sudălmi şi blesteme la adresa funcţionarilor de la Bruxelles. Să privim mai întîi la credibilitatea sursei. Nu că presa bulgărească ar avea o problemă – nimic nu arată că ar fi mai prejos decît a noastră sau a ţărilor de prin regiune. Totuşi, cînd ştirea apare într-o singură publicaţie dintr-o singură ţară, ar cam trebui să-ţi pui întrebări. De ce oare presa din Spania, unde industria all-inclusive e de sute de ori mai dezvoltată decît cea a Bulgariei, şi interesele pe măsură, nu pomeneşte nimic despre asta? Oare Sofia o fi avînd „surse“ mai bune la Bruxelles decît Madridul?
Lăsînd la o parte chestiunea „sursei“, trebuis spus că, în realitate, Comisia Europeană nu poate interzice nimănui nimic, în afară de a încălca Tratatele. Comisia poate sancţiona statele dacă încalcă regulile pieţei unice sau libertăţile de circulaţie pentru persoane, capitaluri, bunuri şi servicii. Despre toate acestea se vorbeşte în Tratate, desigur, nu şi despre felul cum se consumă mîncarea în restaurantele hotelurilor. Şi, oricum, Comisia nu poate decide singură.
De fapt, Comisia aplică hotărîrile celor 27 de state membre, reunite în Consiliu. Desigur, în activitatea sa, Comisia poate emite propuneri de acte normative obligatorii sau de simple recomandări. Propunerile Comisiei trebuie însă aprobate de Parlament şi de Consiliu – în caz că sînt validate în forme diferite, urmează complicate procese de mediere. Imaginaţi-vă Comisia ca pe un Executiv, dar cu atribuţii mult mai restrînse decît unul naţional. Şi nu ca pe Guvernul de la Bucureşti, care dă ordonanţe de urgenţă cînd îi trece lui prin cap, după care se întreabă de ce oare au căzut la Curtea Constituţională!
Mai trebuie spus că propunerile Comisiei nu cad din senin. Comisia nu dă ucazuri. Înainte de toate, Comisia comandă studii independente – de aceea există o sumedenie de think-thank-uri în Bruxelles. Apoi, lansează dezbateri publice – şi aici intervine, pentru prima dată, celebrul lobby. Există, într-adevăr, un studiu preliminar pe tema risipei de alimente, finalizat în octombrie 2010: „Preparatory study on food waste across EU 27“, realizat de „Bio Intelligence Service“, un think-thank cu sediul la Paris, fondat în 1989.
Dar rezultatele cercetării nu vin deloc în sprijinul ideii de interzicere a sistemului all-inclusive. În realitate, cea mai mare risipă de alimente are loc chiar în casele noastre (în proporţie de 42%) – cumpărăm mai mult decît ne trebuie şi, la urmă, aruncăm. Pe locul al doilea se situează industria de prelucrare a alimentelor, cu 39%. Sectorul de restaurante şi catering vine de-abia pe locul al treilea, dar la mare distanţă, cu 14%, şi doar 5% din alimente se pierd în sectorul de retail. A interzice sistemul all-inclusive pe motiv de risipă de alimente este ca şi cum ai trage cu tunul după muşte.
Să ne imaginăm totuşi Comisia venind cu propunerea de „interzicere a sistemului all-inclusive. Ce vor spune, oare, în Consiliu, ţări precum Spania, Portugalia, Italia, Franţa, Cipru, Grecia, Malta, Bulgaria, plus aliaţii pe care îi vor putea mobiliza? E uşor de anticipat. Or fi cei din Comisie cum or fi, dar nu într-atît de proşti încît să vină cu propuneri moarte din start!
Toată această poveste vine dintr-o idee greşită, potrivit căreia „Bruxelles-ul“ decide peste capetele statelor. „Bruxelles-ul limitează suveranitatea statelor“ – este o idee adînc înrădăcinată în multe minţi de pe la noi. Dar cine este, de fapt, acest „Bruxelles“? Renunţarea la părţi din suveranitatea naţională reprezintă un fenomen real, dar decizia nu aparţine nici Comisiei, nici Parlamentului European, nici lui Barroso, nici lui Van Rompuy. Doar statele membre, în Consiliu, pot lua asemenea decizii.
De exemplu, atunci cînd s-a imaginat sistemul guvernanţei economice, cînd statele s-au obligat să prezinte Comisiei Europene cifrele bugetelor şi situaţia lor financiară, pentru a se preveni derapaje de tip Grecia, a fost pentru că, în Consiliu, liderii guvernelor statelor membre au căzut de acord. Parlamentul doar a aprobat ideea, iar Comisia este chemată să o aplice. Că unii dintre acei lideri politici una spun în clădirea Justus Lipsius (Justus Lipsius, 1547-1606, filozof şi savant umanist, profesor la universităţile din Leuven, Leiden şi Jena, născut în provincia Brabant, aproape de Bruxelles) de la Bruxelles, unde îşi ţin şedinţele, şi alta în capitalele ţărilor lor, pentru a face frumos în faţa partidelor populiste, e o altă discuţie. Dar nu „Bruxelles-ul“ le impune renunţarea la părţi din suveranitate, aşa cum încearcă ei să se victimizeze în faţa unei părţi ingorante a electoratului. Ci ei înşişi sînt de acord cu asta, cînd se întîlnesc în Bruxelles!
La fel şi cu interzicerea sistemului all-inclusive. Va fi posibilă în eventualitatea în care şefii de guverne ai celor 27 vor accepta o asemenea năzdrăvănie. „Bruxelles-ul“ nu o va putea impune. Dincolo de caracterul anecdotic al poveştii, rămîne, însă, nivelul la care abordăm, în România, chestiunile europene. Şi atunci, de ce să ne supărăm pentru prestaţia politicienilor noştri, acolo, la Bruxelles?
Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.