Cine își dorește uniform(izare)

În anul Revoluției, 1989, eram în clasa a X-a. Vreo patru imagini legate de școală îmi sînt vii în minte din acel an. Primul este trimiterea mea și a încă unui coleg, de către profa de română, doamna Cornelia Vlad, în timpul orei, la librărie, pentru a cumpăra volumul lui Mircea Dinescu, Moartea citește ziarul. Al doilea este revelionul petrecut cu cîțiva colegi, acasă la Augusta. Muzica de la televizor, ceva nemaivăzut, pantalonii mei de stofă, dansurile cu o colegă de care eram îndrăgostit, dar timiditatea mă făcea să nu îndrăznesc să-i spun. Al treilea eveniment este șuvoiul de elevi care a mărșăluit, vreo două-trei zile, prin tot orașul, colectînd elevi din toate liceele, avînd ca obiect eliminarea examenului de treapta a II-a, cel care făcea trecerea dinspre clasa a X-a înspre clasa a XI-a. Era o adevărată manifestație, multe mii de elevi care practic ocupau integral șoselele din centru. „Nu vă fie frică, treapta a doua pică!” Acesta era sloganul care se ridica asemeni unui vuiet din mulțime. N-a picat, am dat și noi treapta a II-a, am fost ultima generație care a avut de susținut acest examen.

Al patrulea eveniment al acelui an, care se leagă de ceea ce vreau să comentez prin acest articol, s-a desfășurat în curtea școlii. Nu îmi aduc aminte dacă se anunțase ceva la televizor sau dacă pur și simplu a fost o reacție născută instinctual, pe fondul unei așteptări. Fapt este că în pauza mare, ieșiți în curte, toți elevii ne-am rupt unii altora uniformele. Pantalonii ni-i rupeam unii altora pe cusătură, de-a lungul, astfel încît se transformaseră într-un fel de aripi fîlfîitoare. S-au rupt și mînecile vestoanelor, din umăr, rămînînd astfel într-un fel de veste, cu toții. Dar ce mi s-a păstrat pregnant în minte este imaginea pantalonilor sfîșiați de-a lungul cusăturilor și fluturarea lor de după. Dacă cineva ar fi avut atunci o cameră de filmat să surprindă momentul, ar fi ieșit o scenă demnă de un documentar, cel puțin. Habar nu am dacă în alte licee s-a procedat la fel, dar la noi așa a fost. O descărcare de energie, o eliberare de frustrarea simbolisticii pe care o reprezenta uniforma, desigur, asociată și cu regimul care tocmai se încheia. 

Deunăzi, am auzit că un anumit partid propune o lege care să oblige la purtarea uniformei, din nou. Nu este un subiect cu totul original, au mai fost momente cînd astfel de încercări au ocupat scena dezbaterilor publice, mai mult sau mai puțin vizibile. Dar iată că acum se relansează această idee. Nefericită, din punctul meu de vedere. 

Am ascultat diverse opinii. Susținătorii, dar și propunătorii legii, marșează mai ales pe argumentul protejării elevilor cu posibilități financiare mai modeste, în raport cu cei ce-și permit haine scumpe. Cu alte cuvinte, cei ce nu-și permit nu ar mai fi nevoiți să se simtă umiliți și să dezvolte complexe, frustrări, față de cei care își permit. Și astfel s-ar rezolva un caz de echitate. Bineînțeles, e o falsă rezolvare aceasta. Mai întîi, că aceste uniforme ar costa. Și ar fi plătite de părinți. Or, o uniformă ar fi mult mai scumpă decît un set de îmbrăcăminte decentă, cumpărată poate chiar de la second-hand, de o familie modestă. Presiunea financiară pusă pe umerii acestor familii ar crește. Dacă ar fi vorba să ajutăm familiile nevoiașe, nu uniformele care să îndepărteze frustrarea ar fi soluția, ci ajutoare financiare sau vouchere pentru haine acordate celor aflați în aceste situații dificile. În fond, în societate nu sîntem toți la fel de bogați, dar traiul decent pentru fiecare este ceea ce ar trebui să urmărim, prin eliminarea sărăciei. Abia sărăcia e umilitoare, nu diferențele dintre cei bogați și cei care, fără a fi bogați, au trai sigur și decent. 

Un alt argument auzit este al școlilor din afară, unde ar exista uniforme. În fapt, în afară uniformele sînt mai ales prezente în școlile private, scumpe. Și țin de un statut al diferențierii, nu al egalizării. A purta o uniformă a unei școli de elită este o formă de a te diferenția de masă. Dar chiar și așa luînd lucrurile, uniformele nu sînt interzise în sistemul nostru de învățămînt. Sînt o mulțime de școli în care s-a luat decizia internă de a se recomanda și de a se purta o uniformă distinctivă sau însemne ale acelei unități școlare, cu același scop, distinctiv. Problema este atunci cînd apare ideea de obligativitate. Una este să poată fiecare școală, dacă vrea, și în măsura posibilităților părinților, să propună elevilor să poarte o uniformă, și alta este să obligi prin lege întreaga țară să se uniformizeze. Este diferența dintre dictatură și libertate. Dintre forțare și liber-arbitru. 

L-am întrebat pe fiul meu, elev în clasa a X-a, cum vede lucrurile. S-a revoltat auzind că ar putea fi impusă uniforma. L-am întrebat ce argumente are împotriva ei, rugîndu-l să se gîndească cel puțin la două. Mi-a spus că primul este al confortului. Că într-o uniformă și-ar pierde confortul pe care îl are cu haine obișnuite, casual sau sport. Al doilea argument a fost exact acesta, al evitării uniformizării. Ar însemna să arătăm toți la fel, mi-a spus. Păi, l-am întrebat, nu e mai bine decît să vină unii cu haine scumpe, iar alții să nu își permită? Fiul meu, care are haine de nivel decent, aș zice, nu de la firme exclusiviste, mi-a răspuns că n-are nici o problemă cu asta. Că are colegi care se laudă că au pe ei haine de 10.000 de lei, dar că lui i se pare o prostie să dai atîția bani pe niște haine. Și că nu-l afectează deloc această afișare a hainelor scumpe ale unor colegi, ba chiar că se înțelege OK cu ei, fără să-l deranjeze etichetele hainelor acestora. 

Una peste alta, nu cred că de uniformizare avem nevoie. Și problemele învățămîntului nu sînt rezolvabile prin introducerea obligativității uniformei. Cu atît mai puțin se pot rezolva prin uniforme problemele de natură social-economică.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.