Cînd omul devine armă şi nu avem marele răspuns

În tradiționala dezbatere publică din Statele Unite despre libertatea cetățeanului de a purta arme (clar statuată în cuprinsul faimosului Bill of rights, mai precis în al doilea Amendament al Constituției), unul dintre argumentele celor care vor un control foarte strict al regimului armelor, de nu chiar suprimarea acestui drept printr-o modificare constituțională, este acela că dacă numărul armelor aflate în posesia oamenilor ar scădea, ar scădea și numărul general al victimelor. Dimpotrivă, răspund cei care susțin perpetuarea libertății de a deține arme, cei care ucid sînt oamenii și nu pistoalele sau puștile. Dacă vrem ca numărul victimelor să scadă nu trebuie să îngrădim libertăți, ci trebuie să i educăm mai bine pe cei care se folosesc de ele. Cînd cineva moare împușcat nu e vina revolverului, totuși; nimănui nu i trece prin cap să trimită revolverul la închisoare. Prin urmare, cineva în stare să ucidă o va face fie cu revolverul, fie cu orice alt instrument și – surpriză! – aproape toate obiectele din jurul nostru sînt potențiale arme. Firește, nu vreau să aduc ceva nou în această dezbatere și, cu atît mai puțin, să o tranșez aici – pur și simplu, aceste seturi de argumente în contradicție mi-au venit în minte în zilele următoare atacurilor teroriste de la Paris, pe cînd mă gîndeam, ca și dumneavoastră, cred, cum de este posibil așa ceva.

Istoria crimei, atent privită, oferă motive de deznădejde. Mai întîi, ne dovedește că se poate ucide cu orice obiect. Nimic din ceea ce ne înconjoară nu poate deveni instrument letal, dacă pică în mîna (ne)potrivită. Mai mult, ca să ucizi nu e nevoie nici de forță fizică, nici de vreo însușire specială. Omul, așa cum e el, fără nici un fel de trăsătură cultivată special, are tot ce-i trebuie ca să poată ucide un alt om. Și, mai tulburător, istoria dovedește că o poate face, aproape, din orice motiv: din plictiseală ori din convingere, din curaj sau din frică, din invidie sau din calcul strategic etc. Criminali pot fi și femeile și bărbații, și copiii și bătrînii, și proștii și deștepții, și cei mai educați, dar și analfabeții. Puține lucruri pe lumea asta au o asemenea disponibilitate spre întreaga specie omenească precum o are crima. Nimic nu pare mai la îndemîna oricui decît să ucidă.

Dacă orice lucru din jurul nostru este, potențial, o armă și orice sentiment ori trăire poate, în derapaj, declanșa pornirea ucigașă, de ce ne mirăm că trăim spaima pe care o trăim? De ce ne mirăm că armatele morții vor avea, mereu, ostași? În fond, sistemele de securitate ne feresc (cînd pot) de terorism ori de crima organizată, dar de ceilalți oameni, cu tot potențialul periculos care zace în ei, nimeni nu ne poate feri.

Dar chiar și așa, întrebarea „Cum se poate transforma un om într-o mașină de ucis alți oameni, adică într-o armă?“ nu și pierde misterul înfricoșător. Am auzit adesea repetată, zilele acestea, o vorbă a Monicăi Lovinescu: în rău, specia umană nu va înceta niciodată să ne surprindă. Și totuși, ce anume poate provoca actualizarea acestei latențe criminale din om? Și, în pandant, ce anume ar putea-o fereca pe veci în adîncurile sale? Întreaga știință despre om nu are, deodată, nici o valoare dacă nu e în stare să articuleze răspunsuri plauzibile la aceste două întrebări.

Există cărți periculoase? Există idei periculoase? Există credințe periculoase? Înclin să nu cred neapărat știrea apărută zilele acestea, cum că ISIS își îndoapă teroriștii cu amfetamine („care dezumanizează“, nota știrea) înainte de a-i arunca în acțiune. Știrea aceasta încerca, într-un fel stîngaci, să dea un răspuns întrebărilor care se tot scriu și rescriu în acest articol. Adică iată cauza care transformă un om într-o armă: o substanță, un drog. Nu mai înghit substanța, oamenii rămîn în limitele rațiunii, răul din ei nu mai izbucnește sau, în fine, nu mai izbucnește așa de violent. Știrea, însă, mi se pare făcută pentru copii. Apreciez sincer că cineva vrea să ne dea cu asemenea știri o speranță – dacă știm cauza, vom putea preîntîmpina, pe viitor, efectul. În plus, oamenii nu ar putea comite asemenea crime dacă n ar lua amfetaminele. Dar am citit suficient de multă istorie ca să știu că nu este vorba de nici o substanță. Nici un drog nu poate transforma un om, oricît de nefericit, în terorist. Este, desigur, altceva. Ce? Habar n-am. În plus, îmi dau bine seama că acum nu putem să stăm și să ne gîndim care ar putea fi acest răspuns. De aceea, mi se pare foarte îngrijorător că nu avem încotro și plecăm să luptăm cu teroarea fără să știm răspunsul.

Sever Voinescu este avocat și publicist.