Cînd în Belgia te simți ca la Petroșani...

8 septembrie 2011   PE CE LUME TRĂIM

Valonia, partea de sud, francofonă, a Belgiei, se aseamănă, în anumite aspecte, cu unele regiuni din România. Colinele împădurite ale Ardenilor amintesc de unduirile dealurilor şi văilor transilvane ori de domoalele obcine bucovinene. Arhitectura industrială învechită, clădirile părăsite ale fabricilor, cu pereţii de cărămidă înnegrită şi cu geamurile sparte, îţi dau un gust de „acasă“. Charleroi, cu turnurile fostelor sale mine de cărbune rămase încă în mijlocul oraşului, ar putea fi un fel de Petroşani – deşi, în comparaţie cu Valea Jiului, sărăcia de aici este lux. Aici, la Charleroi, s-au închis primele mine, în 1981. 

Începînd cu anii ’80, Valonia a trecut cam prin aceleaşi chinuri cu cele ale României industriale din anii ’90. Economia, bazată pe extracţia de cărbune, oţelării, prelucrarea metalelor şi chimie a intrat într-un declin abrupt. Astfel că regiunea, cîndva printre cele mai bogate ale Europei, a ajuns la mai puţin de 75% din media PIB-ului a ceea ce se numea atunci Comunitatea Economică Europeană. Astfel că s-a „calificat“ pentru obţinerea de fonduri în cadrul politicii europene de coeziune. Şi, cum schimbările economice atrag după sine şi schimbări politice, tot la începutul anilor ’80, o reformă administrativă a avut ca rezultat înfiinţarea regiunilor autonome. 

Din biroul său din oraşul Namur, capitala administrativă a Valoniei, Carl Lukalu coordonează absorbţia fondurilor europene pentru întreaga regiune. Este consilierul pe probleme de fonduri europene al Ministrului Preşedinte, aşa cum este numit şeful guvernului local. Lukalu este în funcţie de 12 ani, indiferent de guvernele care s-au succedat în această perioadă. El vorbeşte despre felul în care regiunea încearcă să iasă din pasa proastă începută cu trei decenii în urmă. 

În prima fază, au început chiar cu ajutorarea directă a întreprinderilor şi apoi cu înfiinţarea unor centre de cercetare industrială, în sedii de fabrici desfiinţate. Aceasta, prin punerea în comun a resurselor industriei, universităţilor şi administraţiei locale. Temele alese aveau legătură cu specificul industriei din regiune: aeronautică, auto, chimie, biologie, materiale noi. Aşa au apărut „centre de competenţă“, spaţii destinate atît cercetării, cît şi instruirii personalului deja calificat. Dar ce face exact coordonatorul absorbţiei fondurilor europene? Urmăreşte permanent stadiul fiecărui proiect în parte şi ştie, în fiecare săptămînă, care sînt proiectele aflate „în grafic“ şi care întîmpină dificultăţi. Lunar, au loc reuniuni tripartite: guvern, administraţie publică şi sector privat, în care se discută motivele întîrzierilor. O Primărie nu a dat la timp avizele necesare unei construcţii? O companie are dificultăţi de a se finanţa? Este nevoie de vreo decizie din partea guvernului regional? Toate cauzele se pun în discuţie şi se caută soluţii. 

Banii europeni nu sînt mulţi – cca 1,3 miliarde de euro în actualul exerciţiu bugetar, infim faţă de ceea ce are la dispoziţie România, dacă ne gîndim că putem aduce de la Bruxelles 20 de miliarde de euro. Trebuie avută în vedere însă dimensiunea redusă a regiunii – cam cît două judeţe de-ale noastre şi cu o populaţie de 3,5 milioane, dar şi faptul că, totuşi, Valonia este cu mult mai aproape de media Uniunii, astfel încît are nevoie de fonduri mai mici din partea Bruxelles-ului european. Celor 1,3 miliarde europene li se adaugă 1,1 miliarde din partea guvernului local şi 1,6 miliarde contribuţie a sectorului privat, pentru programul de dezvoltare a regiunii. 

Acum, preocuparea principală este reabilitarea urbană. Oraşe precum Charleroi, Liège, Mons sau Tournai sînt văzute ca adevăraţii poli ai economiei şi creatori de locuri de muncă. 

„Oraşele sînt foarte importante“, spune Carl Lukalu. „Cînd traversezi Charleroi, îţi spui că nu e bine să locuieşti şi să investeşti aici. Nu e prea frumos acum. Cum să propui unui inginer sau specialist să vină la Charleroi? Va prefera Bruxelles.“ 

Poate părea un moft, dar nu este. Opera din Liège, monument de arhitectură de secol XIX, aflată în plin proces de renovare, figurează printre obiectivele Comitetului de dezvoltare industrială din oraş. Mons va fi capitală culturală europeană în 2015. Iar Liege candidează pentru organizarea Expo 2017. Liège, oraşul muncitoresc unde primul hotel de cinci stele s-a deschis abia în această primăvară! „Dacă nu vor avea condiţii foarte bune, specialiştii şi investiţiile nu vor veni. Pentru că oamenii specializaţi pot alege“, vine explicaţia consilierului guvernamental. La noi, în România, se mizează pe facilităţile fiscale, îi spun, în replică. „Nu cred în facilităţile fiscale“, răspunde Lukalu. „Aceste investiţii se bazează mai ales pe forţa de muncă necalificată şi ieftină. Şi se pierd imediat ce apar alte reduceri fiscale şi mai mari, în alte părţi.“ 

Cu spaţiile sale industriale părăsite, cu minele de cărbune ajunse astăzi destinaţii turistice, dar cu multe zone înverzite, cu staţiuni de ape minerale şi cu tradiţii gastronomice, Valonia poate fi un exemplu, pentru noi, despre ce se poate face şi ce nu pentru a reindustrializa o regiune. Sînt şi centre de cercetare, sînt şi întreprinderi de secol XXI, dar lucrurile nu arată strălucit peste tot. Nivelul şomajului este de 13,5 la sută, încă şi mai ridicat în rîndul tinerilor. România „se laudă“ cu un 7%, dar aproape trei milioane de oameni au plecat să lucreze în străinătate. Nu este simplu să ridici o regiune după un dezastru industrial. Şi asta se simte în Valonia. Dar, măcar, unii încearcă.

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.

Mai multe