Cînd e mai bine să previi, decît să consolezi

2 iunie 2011 PE CE LUME TRĂIM

Cînd în luna martie Japonia a fost lovită mai întîi de cutremur, apoi de tsunami, Brian Tucker se afla în Padang, Indonezia. Tucker lucra împreună cu un coleg la proiectarea unui refugiu care ar fi putut salva mii de vieţi în cazul în care – sau mai degrabă atunci cînd – un tsunami indentic celui format în Oceanul Indian în 1797, la o depărtare de cca 1000 de kilometri sud-est de locul unde s-a format şi tsunami-ul asiatic din 2004, ar putea lovi din nou. Tucker este fondatorul şi preşedintele unei organizaţii non-guvernamentale, GeoHazards International, a cărei misiune este de a reduce numărul victimelor cutremurelor, din comunităţile vulnerabile.

Padang este una dintre aceste comunităţi. În partea de nord, în Banda Aceh, în tsunami-ul din 2004 au murit 160.000 de oameni. După spusele geologilor, falia care a provocat acel tsunami este posibil să se rupă şi înspre sud, punînd în pericol oraşele de coastă precum Padang-ul, care are o populaţie de 900.000 de locuitori, ameninţaţi în următorii 30 de ani de un cutremur major, urmat de tsunami.

În Banda Aceh, în urma tsunami-ului, a murit mai bine de jumătate din populaţia oraşului. În Padang, după estimările directorului biroului municipal de management al dezastrelor, un tsunami similar ar putea omorî peste 400.000 de oameni.

Tucker povestea că, stînd pe plaja din Padang şi privind oceanul, încerca să îşi imagineze cum ar fi să vezi dintr-odată ridicîndu-se în faţa ta un zid de apă de cinci metri care întunecă orizontul şi se năpusteşte asupra oraşului. Acum, de cînd ştim înălţimea tsunami-ului care a lovit Japonia, nu mai trebuie să ne punem prea mult imaginaţia la contribuţie – poate doar în cazul în care trebuie să vedem cu ochii minţii digurile construite de japonezi pentru a reduce impactul tsunami-ului.

Într-adevăr, digurile n-au funcţionat după aşteptări, dar Japonia a fost, fără îndoială, mult mai bine pregătită decît este acum Padang-ul. Aici, chiar dacă este emisă avertizarea de tsunami, locurile înalte sînt prea depărtate, iar străduţele înguste – prea sufocate de trafic pentru a permite oamenilor să ajungă în siguranţă acolo.

De aceea GeoHazards International încearcă să implementeze o idee mult mai practică, denumită Parcul de Pămînt pentru Evacuare în caz de Tsunami (TEREP). Ideea este să se construiască dealuri mici în părţile joase ale oraşului, ale căror nivele superioare să poată fi folosite ca parcuri sau ca terenuri de sport. Cu o avertizare de cîteva minute, oamenii ar putea să se îndrepte către aceste TEREP-uri, fiind în siguranţă deplină odată ajunşi la ultimul nivel. Asemenea parcuri sînt o soluţie care nici nu costă mult şi care ar putea salva oamenii de pericolul tsunami-ului. Pentru construcţie se vor folosi doar materiale locale, ar fi un bun comunitar şi refugiu pentru sute de oameni. Cu toate acestea, GeoHazards International nu are resursele necesare pentru a construi îndeajuns de multe TEREP-uri. După 20 de ani de funcţionare, organizaţia a rămas încă modestă, mai ales dacă o comparăm cu Crucea Roşie, organizaţie al cărei scop principal este acordarea ajutorului în caz de dezastru. Oamenii sînt dispuşi să doneze sute de milioane de dolari pentru a ajuta victimele de după dezastru, chiar în cazul unor ţări bogate precum Japonia, dar nu şi cînd vine vorba să investească în ceva ce ar salva viaţa şi a o proteja înaintea producerii unui cataclism.

Unul dintre motive este acela că prevenirea unui dezastru nu face rating. Oamenii donează unor victime identificabile. Dacă e să construim asemenea refugii, nu vom vedea niciodată oamenii care altfel, fără banii noştri, ar fi murit. Nici un orfan disperat după ajutor nu va mai apărea la ştirile de seară. Dar nu e mai logic să donezi pentru salvarea vieţii părinţilor, decît pentru ajutorul copilului orfan, ai cărui părinţi tocmai au murit?

Aceasta este situaţia pentru care trebuie să ne punem la contribuţie imaginaţia, să înţelegem şi să fim motivaţi de un bine pe care îl putem face. Din păcate, nu oricine poate face acest lucru.

Un alt motiv pentru care nu dăm bani pentru prevenirea unui dezastru este cunoscut de fiecare dintre noi care a tot amînat să meargă la dentist, pentru că perspectiva unei dureri acute pentru următoarele săptămîni sau luni nu este atît de motivantă ca reticenţa să ai de-a face imediat cu un mic disconfort. Ne spunem că poate nu e aşa de grav, deşi ne dăm seama că, după toate probabilităţile, chiar este.

Mulţi dintre noi nu putem cîntări cum trebuie evenimentele viitoare, mai ales cînd sînt nesigure. Aşa că ne spunem că geologii pot greşi, că probabil Padang-ul nu va fi lovit de nici un tsunami în următorii 30 de ani, şi că pînă atunci vom avea tehnologia necesară pentru a le putea prezice, iar oamenii vor avea îndeajuns de mult timp să ajungă la locurile înalte.

Ar trebui însă să ne lăsăm ghidaţi de ideea că o asemenea intervenţie ar putea salva vieţi, multe vieţi, fără a costa prea mult. Toate acestea sînt dovezi că asemenea construcţii reprezintă, într-adevăr, o valoare reală.

Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor laureat la Universitatea Melbourne. A publicat, printre altele, volumele Practical Ethics, One World şi, recent, The Life You Can Save.

traducere de Stela GIURGEANU