Cînd ajungi să crezi în propria cacealma

După înfrîngerea Germaniei naziste în cel de-al Doilea Război Mondial, aliatul de atunci de conjunctură al anglo-americanilor, Uniunea Sovietică, a devenit adversarul lor principal. A început așa-numitul Război Rece. Așa cum observa Denis de Rougemont, cînd tocmai îți închipui că l-ai învins pe diavol, el rîde din altă parte. Hitler dispăruse, dar Stalin și pericolul comunist deveniseră tot mai puternici. Aliații occidentali ajunseseră să se teamă de Stalin, cu atît mai mult cu cît nu-i cunoșteau intențiile. În primul deceniu după război, informațiile lor din spațiul sovietic au fost aproape egale cu zero. Iată ce scrie jurnalistul Gordon Corera în cartea sa foarte documentată despre MI6: „Cînd se punea problema obținerii de informații din interiorul URSS, nici Statele Unite și nici Marea Britanie nu aveau absolut nimic. Nu aveau nici măcar o sursă, nici măcar un agent”. Bazîndu-se doar pe frînturi de informații, serviciile occidentale făceau niște estimări exagerate. Același cercetător a descoperit că „în 1947, Comitetul Reunit pentru informații credea că sovieticii au o armată cu 170 de divizii, care puteau ajunge pe coasta Atlanticului în 40 de zile, cucerind în drumul lor și Orientul Mijlociu”. În realitate, Armata Roșie nu avea nici jumătate din efectivele și puterea pe care i-o evaluau occidentalii. Și Tim Weiner, autorul unei istorii a CIA, are un întreg capitol intitulat „La început nu știam nimic”. 

De fapt, atît URSS, cît și țările vestice erau slăbite de război și numai de un nou conflict militar nu aveau nevoie. Iar ulterior, cei care au cercetat arhivele au aflat că, de fapt, teama cea mai mare a lui Stalin ar fi fost tocmai de un asemenea război deschis cu Statele Unite și aliații lor. Era conștient că numai un astfel de conflict i-ar fi pus în pericol domnia care, altminteri, din interior, părea de-a dreptul indestructibilă. De bună seamă, însă, i-au convenit de minune temerile occidentale legate de o posibilă agresiune sovietică asupra Europei de Vest. Și a lăsat aceste temeri să circule, ba, cu siguranță, a încercat să le și amplifice.

La sfîrșitul anilor ’50, survolurile avioanelor americane de spionaj U-2 au demonstrat că sovieticii nu aveau nici pe departe atîtea rachete balistice pe cît lăsau ei să se creadă, lucru confirmat și de celebrul agent dublu Oleg Penkovski.   

Știm bine că autoritățile sovietice și rusești au fost maestre în arta propagandei și a dezinformării. De fapt, s-ar putea spune că asta a fost, timp de decenii, arma cea mai importantă a lor. A-ți convinge adversarii că ești cel puțin la fel de puternic ca ei poate înlocui o întreagă armată. De altfel, multă vreme occidentalii n-au reușit să perceapă nici măcar gradul de sărăcie în care trăiau cetățenii sovietici. La început, chiar agenții MI5 nu pricepeau de ce diplomații sovietici de la Londra se întorceau întotdeauna la Moscova încărcați cu sacoșe pline cu tot felul de produse relativ obișnuite, achiziționate de prin magazine englezești. Nu-și puteau imagina că în Uniunea Sovietică oamenii stăteau la coadă pînă și la chibrituri. 

Tipul ăsta de naivitate occidentală s-a manifestat și în alte privințe și la niveluri foarte înalte. De exemplu, într-un interviu acordat lui Dorin Tudoran, fostul general de Securitate Mihai Pacepa a dat o explicație șocantă asupra faptului că, după ce a fugit în Statele Unite și a dezvăluit serviciilor americane tot ce știa despre Ceaușescu și regimul său, nu a fost crezut (ba era cît pe ce să fie trimis înapoi în țară – adică la moarte sigură): „preşedintele american Jimmy Carter, care a fost gazda lui Ceauşescu numai cu trei luni înainte de a-mi acorda azilul politic, a fost un om mult prea onest ca să poată crede că preşedintele României nu putea dormi noaptea dacă nu minţise pe cineva în timpul zilei”.

Așadar, occidentalii, fie ei și președinți de stat, puteau fi adesea păcăliți de comuniști și de sovietici. Regimul Putin a preluat această strategie și a continuat propaganda și dezinformarea. Chiar dacă nu mai exista și ideologia comunistă, lucrurile păreau să funcționeze mai departe. Rusia a continuat să fie temută, considerată fiind o putere foarte mare. Bineînțeles că este o putere nucleară, care poate face încă enorm de mult rău. Dar, ca și Uniunea Sovietică, uriașa țară se sprijină pe niște picioare de lut. Realitatea asta s-a devoalat din nou odată cu invadarea Ucrainei. Ar fi trebuit să fie evident că, într-o țară cu atîta corupție precum Rusia, nimic nu poate funcționa cum trebuie, implicit nici armata. Doar propaganda își păstra o oarecare eficiență. Mitul puterii acestei armate a persistat însă pînă la actualul război și poate ar mai fi rezistat o vreme. Prin începerea „operațiunii militare speciale”, Puterea de la Kremlin a reușit să-l destrame. Indiferent de ce se va mai întîmpla (și multe orori sau întorsături mai pot apărea în acest război), picioarele de lut și-au dovedit inconsistența. De ce au făcut conducătorii ruși o asemenea greșeală? De ce s-au grăbit cu un război? Una din explicații ar putea fi că „specialiștii” în false povești (narative, cum s-ar zice astăzi) au început ei înșiși să creadă în ele.