„Chiurtoşcolaci“ e ameninţat!
Acum mai puţin de un an, primarul din Buşteni ni se plîngea. Dorise omul să facă un tîrg de produse tradiţionale. A dat sfoară prin judeţ (Prahova) să vină micii meşteşugari. A găsit şi un loc bun, în faţa Primăriei. La tăierea panglicii, surpriză: trei rulote de „chiurtoşcolaci“ şi vreo zece negustori cu produse tip Vadu’ Cerbului: blăniţe de oaie, pitici de grădină, roţi de căruţă pentru pus prin curte sau pe peretele pensiunii „tradiţionale“, precum şi încă pe atîţia cu plastice proaspăt aduse din China. Dezamăgit, omul a renunţat să mai încerce, pentru o perioadă.
La el m-am gîndit week-end-ul trecut cînd, întîmplător, am nimerit în parcul Riviera, în mijlocul unui tîrg de produse tradiţionale. Vremea era frumoasă, lumea era binedispusă şi hotărîtă să se plimbe şi să negoţească. Primul stand era, bineînţeles… o rulotă de „chiurtoşcolaci“. Nu m-am mirat. De la Vatra Dornei la Slatina, de la Constanţa la Arad şi de la Baia Mare la Amara, oferta de „chiurtoşcolaci“ reprezintă elementul unificator, indubitabilul numitor comun al zilelor oraşului, al tîrgului de primăvară/toamnă/iarnă, în general al oricărei forme de festivitate locală care se lasă cu mici, sarmale, fasole şi reportaje pentru televiziunile de ştiri. De multe ori, am impresia că, de fapt, nu micul şi sarmaua reprezintă adevăratul element naţional unificator, ci tubul dulce-unguresc, grozav tapetat cu zahăr sau miere.
Ei bine, mi se arată un semn ciudat. În Bucureşti, la Riviera, cele trei rulote de colaci ungureşti păreau stinghere. Nici un cumpărător nu am văzut timp de aproape două ore cît m-am fîţîit printre tarabe. Motivul nu era vreun acces de naţionalism culinar al bucureştenilor sau grija pentru siluetă. Nicidecum. Motivul era mult mai simplu: concurenţa teribilă! Păi, cum să te mai uiţi la (deja) banalii colacs, atunci cînd, la rînd, pe tarabe se înşirau calupuri de brînză nouă şi veche, de oaie, de bivoliţă sau de capră, roţi de caşcaval şi urdă, platouri cu plăcinte şi prăjituri de fructe, cozonaci şi checuri, ghirlande de cîrnaţi care mai de care mai afumaţi şi mai ispititori, blăni de slăninuţă fiartă sau afumată, rasteluri de borcane cu murături, zacuscă sau gem, pastrame din-te-miri-ce? În plus, ca suprem chin pentru pofticioşii înfometaţi la ceas de prînz (cum, recunosc, eram), printre tarabe se gătea! Vreo trei berbecuţi am numărat, învîrtiţi agale peste jar. Oale cu sarmale, tocană de afumătură sau ghiveci de legume. Grătare cu mici, coaste, pastrame. Amestecul de mirosuri era teribil! La o adică, aveai la dispoziţie şi vreo cinci-şase teascuri de unde ţi se turna mustul direct în cană, proaspăt stors. L-am încercat şi nu i-am găsit cusur. În atari condiţii, „chiurtoş“-ii erau ignoraţi iar vînzătorii se cam plictiseau.
Nu sînt un mare fan al politicii agricole comune care, în opinia mea, pune (prea mult) preţ pe activitatea micilor producători. Cred sincer că România are mai mult de cîştigat de pe urma marilor ferme şi a industriei agro-alimentare. Mă irită snobismul fondator al mişcărilor tip slow-food. În plus, ştiind cu cît se vinde la ţară kilul de telemea, mă enervează încăpăţînarea cu care preţul cerut la tîrgurile de „tradiţionale“ din Bucureşti este cel puţin dublu. Mi se pare, de asemenea, cinic, să predici despre alimentaţie „sănătoasă, fără E-uri, prea bun, prea ca la ţară“ (şi la preţuri umflate) unor consumatori care sînt oricum jupuiţi fără milă în supermarketurile de sorginte globală. Îi mai trimiţi, carevasăzică, la jecmăneala altora care, pe o piaţă în devălmăşie, fără nici un control, se fac că produc „sănătos şi ca pe vremuri“.
Oricum, după experienţa de săptămîna trecută, pot zice că mi-a mai trecut din scepticism. Dacă eşti atent la ce cumperi, ceri să guşti înainte şi nu te grăbeşti să crezi toate poveştile înşirate de vînzătorii îmbrăcaţi în costume populare, ai şansa de a face achiziţii interesante. Pînă la urmă, politicile astea europene de sprijin pentru „tradiţionali“ par a măcina din poziţia dominantă a „chiurtoşcolaci“-lor în iarmaroacele noastre. Ceea ce-mi mai alină din amicalul naţionalism gastronomic.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
Foto: wikimedia commons