„Ceva e greșit cu stînga mondială”
Afirmația doamnei Merav Michaeli, lidera Partidului Muncii din Israel, se referă la protestele anti-israeliene care au avut loc în nenumărate capitale în săptămînile care s-au scurs de la declanșarea acțiunii de eliminare a Hamas din Gaza. Chiar dacă e un critic al premierului Netanyahu, afirmația șefei laburiștilor e fermă și se înscrie în linia de comunicare oficială a țării sale – înainte de orice pace, Hamas trebuie să dispară.
„Este foarte-foarte clar că oameni care se consideră pe sine democrați și progresiști sprijină un regim totalitar care asuprește femei și comunitatea LGBTQ+”, spune exasperată Michaeli, precizînd totuși, diplomatic, că Israelul are și prieteni în partidele de centru-stînga din Europa și din lume.
Declarația a fost făcută la Malaga, la o întrunire a socialiștilor europeni la finalul căreia unii dintre participanți sperau să fie adoptată o declarație privind încetarea focului în Gaza. Ideea a fost abandonată din cauza incapacității celor prezenți de a ajunge la o poziție comună.
Michaeli, nepoata unui evreu transilvănean cu o biografie cel puțin interesantă, e feministă, adeptă a înființării unui stat palestinian și conduce un partid care odinioară domina scena politică israeliană. Nu împărtășește aproape nici un punct de vedere comun cu partidele care compun azi Guvernul israelian, însă observația ei e, totuși, validă. E foarte greu de înțeles de ce oameni care și-au dedicat viața apărării drepturilor omului și justiției sociale au rețineri în a condamna Hamas ca organizație teroristă. La fel, e cumva greu de înțeles energia consumată în condamnarea în fel și chip a reacției Israelului cîtă vreme nu au existat preocupări similare față de masacrul săvîrșit de Arabia Saudită în Yemen (victimele sînt tot musulmani, iar numărul lor e infinit mai mare) sau față de crimele de război comise la ordinele președintelui Siriei Bashar al-Assad. Exemplele pot continua cu Sudanul – aflat și azi în plin război civil, dar dispărut cu totul din știri –, cu dictatura președintelui Sisi în Egipt ș.a.m.d.
Explicația dominant, dar insuficientă este că, din principiu, stînga este anti-război și atunci este firesc cumva să condamne răspunsul Israelului, a cărui putere militară este copleșitoare și dovedită în nenumărate rînduri. Însă asta miroase a ipocrizie și inadecvare sau, dacă vreți, rigiditate doctrinară selectivă. Probabil răspunsul mai simplu se află undeva la granița dintre emoție și antipatie față de Israel și principalul său susținător, Statele Unite ale Americii. Doar așa se poate explica de ce, recent, fostul lider al laburiștilor britanici Jeremy Corbyn a refuzat să califice Hamas drept organizație teroristă deși a fost întrebat de mai multe ori într-un interviu televizat. Asta în condițiile în care Hamas este calificat astfel în documentele oficiale ale Guvernului britanic, deci lui Corbyn nu i se cerea să exprime o poziție excentrică.
Nu e singurul. În Franța, confruntată cu o creștere masivă a antisemitismului, a fost remarcată absența partidului de stînga al lui Jean-Luc Mélenchon de la un marș transpartinic împotriva acestui fenomen. Asemeni colegului Corbyn, Mélenchon, fost și probabil viitor candidat la președinție cu procente importante în dreptul numelui său, a refuzat să alăture eticheta de terorist numelui Hamas.
Văzut dinspre stînga, conflictul palestiniano-israelian e în logica unei confruntări de tip David vs Goliat în care celui mai mic îi sînt permise orice metode, iar celui mai mare trebuie să i se ceară permanent să acționeze „proporțional” și altruist. Iar în numele acestei poze, e aproape obligatoriu să vorbești mult despre victimele civile din Gaza și foarte puțin sau deloc despre ostaticii israelieni, rachetele Hamas sau urmările odiosului atac din 7 octombrie. Pentru o documentare mai bună a acelei zile e suficientă o căutare pe Internet sau pe canalele de Telegram semioficiale ale Israelului. În nevoia sa de a explica ceva ce n-ar trebui să aibă nevoie de explicații, Guvernul israelian și-a abandonat reținerea istorică în privința publicării de imagini care înfățișează urmările unor atacuri teroriste. Pot garanta oricui are puterea să urmărească înregistrările respective că nu le va uita vreodată.
„Terorismul este arma săracului”, se mai spune cîteodată în încercarea de a explica diverse evenimente de pe glob. O fi, dar de partea cealaltă a armei se află aproape mereu civili nevinovați. În marele război al percepțiilor, stînga occidentală confundă sărăcia și slăbiciunea cu inumanitatea. Se încăpățînează să rămînă prizonieră unei grile de interpretare profund greșite și nedrepte. Față de o parte dintre victimele acestui război și față de propriile principii.
Refuzul de a distinge între teroriști și non-teroriști e o tactică de autosabotare morală foarte eficientă și păcătoasă. Cea mai mare pierdere nu este neapărat a activiștilor care repetă naiv-tîmp sloganuri Hamas pe străzile orașelor occidentale, ci a societăților care ar trebui să se bazeze pe energia acestor oameni pentru a corecta derapajele guvernelor și opozanților politici. De ce ar trebui luat în seamă un om care nu poate numi o crimă, crimă? Ceva e, într-adevăr, greșit aici.
Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ