Centimetrii rafturilor din bibliotecă
Uitați-vă la un raft din biblioteca voastră. Măsurați-l și numărați cărțile pe care le aveți așezate în el. Poate sînt zece cărți sau mai multe. Cu siguranță, unele sînt mai groase, altele mai subțiri. Dacă decideți să faceți o altă aranjare a bibliotecii, veți putea introduce în același raft nu zece, ci mai multe sau mai puține, în funcție de grosimea lor. Dar, oricum ați face, raftul va avea tot aceeași lungime. Dar ce spuneți, cum ar fi dacă în locul cărților ați încerca să așezați în același raft reviste? Poate, cu chiu, cu vai, le-ați putea aranja, dar n-ar mai arăta la fel de solidă și de echilibrată ordonarea. Însă dacă ați încerca să puneți în locul cărților ziare, lucrurile ar lua-o razna. Cel mult ați putea să le puneți așezate într-un vraf, nu asemeni cărților, pe verticală. Iar aspectul de bibliotecă s-ar pierde, poate sînt prea mari, dau pe dinafară. Într-o bibliotecă, în rafturi se pun cărți, nu ziare, care sînt prea subțiri și, în plus, conțin informații pe de o parte perisabile, pe de altă parte diverse. În cărți, informațiile sînt adunate compact, sistematizate. Cînd vrei să citești dialogurile lui Platon, de exemplu, e simplu să mergi la rafturile în care ai adunat cărți de filozofie. Sau cînd vrei să cauți ceva despre receptarea critică a Psalmilor lui Arghezi, de pildă, te duci la rafturile cu critica literară, de unde îl scoți ușor pe Balotă, să zicem, cu cărțoiul lui solid despre poetul interbelic. La fel, dacă vrei să citești un roman polițist știi unde să-l cauți. Mai greu ai accesa informația dacă ai avea biblioteca plină doar cu ziare. Foiletoanele, chiar și ele, tind să devină volume, nu să rămînă doar tipărituri pe foi de ziar.
Înspre ce vreau să mă îndrept? Nu de puține ori mi-am exprimat convingerea că școala nu trebuie să fie un mediu exclusiv informativ, ci mai ales unul formativ, că educația nu înseamnă doar transmitere de informații, ci mult mai mult, o construcție de competențe, care să permită fiecărui educabil să își dezvolte propriul potențial și să se poată situa în lume de pe o poziție autonomă și congruentă cu sine. Am susținut și susțin o paradigmă a dezvoltării personale. În acest context, am scris și despre nevoia de schimbare a viziunii predării disciplinelor, aici referindu-mă la actele succesive de comprehensiune, de analiză și de interpretare a informației. Aplicat specificului disciplinei pe care o reprezint ca profesor, limba și literatura română, am explicat în mai multe rînduri că predarea literaturii o văd altfel decît strict în paradigmă estetică. Scopul literaturii în școală nu îl mai consider formarea gustului estetic, acesta e secundar (ne amăgim că a fost vreodată un scop atins la nivel de mase), așadar consider că literatura în școală trebuie să fie pretext pentru dezvoltarea unor mecanisme de reziliență în raport cu sinele și cu alteritatea.
Mai mult, am susținut și am experimentat utilizarea literaturii și, de altfel, a disciplinei limba și literatura română, în ansamblul ei, cu domeniile ei diverse de conținut, am susținut și experimentat deci utilizarea ei ca disciplină facilitatoare a formării unor competențe de educație media. Și aici mă apropii de ceea ce vreau să subliniez prin articolul acesta, veți vedea imediat unde bat. Așadar, am susținut că prin predarea limbii și literaturii se pot dezvolta competențe care țin de educația media, de care un tînăr aparținînd zilelor noastre are cu siguranță nevoie. Poți vedea, spre exemplu, studiind O scrisoare pierdută a lui I.L. Caragiale, diferența dintre interesul public și interesul publicului, poți vedea ce înseamnă manipulare și cîte altele... Am ținut cursuri de formare în această privință, ceea ce înseamnă că îmi doresc să se asume în cadru cît mai larg și instituționalizat această viziune. O cred validă. Nu am susținut însă și nu voi susține niciodată renunțarea la studiul comediei sau al lui I.L. Caragiale, ca să rămîn pliat pe exemplul deja folosit. Și nici nu am susținut introducerea unei noi discipline în planul curricular, o disciplină de sine stătătoare cu titulatura „Educație media”. Am susținut, subliniez, infuzarea curriculum-ului disciplinei, al specialității sau, dacă vreți, al științei, cu elemente de educație media.
Nu poți ajunge, nu e nici o îndoială în această privință, la competențe și la dezvoltarea de abilități și de aptitudini fără să acumulezi informații. De altfel, dacă ne întoarcem la definiția de bază a conceptului de competență, aceasta include cunoașterea temeinică și aprofundată a problemei în discuție, implicit, deci, a informației. Or, în școală, informația se sistematizează în discipline disjuncte din științe, fie ele umaniste sau realiste, din mănunchiul celor fundamentale.
De ce tot acest intro, căci e un amplu intro, pentru a-mi exprima în cele din urmă o convingere ce poate fi sintetizată într-un enunț? Pentru că deși am susținut și susțin schimbarea viziunii, pentru că deși am susținut și susțin nevoia de a ne situa în școală într-o paradigmă a dezvoltării personale, pentru că deși am susținut și susțin o abordare a domeniilor științelor din această perspectivă, nu am crezut și nu susțin renunțarea la aceste domenii și înlocuirea lor cu subdomenii de nișă care, în fond, sînt subsumabile domeniilor fundamentale. Se vorbește mult despre diverse tipuri de educație pe care curriculum-ul ar trebui să le includă: educație media, educație financiară etc. etc. Cred că acestea trebuie abordate în școală prin infuzarea curriculum-ului fundamental cu elemente specifice cunoașterii lor și formării competențelor asociate acestora, nu ca discipline distincte. Pentru că raftul are, oricît ne-am strădui, doar un număr fix de centimetri și în el e bine să avem cărți pe cotoarele cărora să putem citi clar titlurile, nu să ne străduim să îndesăm ziare.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.